Mi-e dor de crâșmă

Da. Spun drept și cinstit. Mi-e dor de crâșmă. Și nu pentru paharul din față, nu pentru sticla care își dă aburul pe afară când îi sare capacul și nici pentru ceaiul fierbinte. Îl vreau în față pe Florin Prodan să-mi spună verzi și uscate despre locurile pe care le-a vizitat, despre biletele de avion pe care le-a găsit la prețuri care sfidează orice concurență. Îl vreau pe Gabriel Ghincea, cu poveștile sale marinărești și rețetele de mâncare aduse de pe malul Dunării. Îi vreau și pe ... . Mă rog, îi vreau pe toți cei pe care îi cunosc și pe cei care îi descopăr.

Da, a ajuns crâșma un lait motiv de discuție. De ce oare? Pentru că e locul în care ne adunam pentru un moment de relaxare, pentru a fi cu noi înșine și pentru a socializa. De fapt, asta este esența crâșmei, socializarea. Fie că ai 80 de ani sau ești adolescent rebel, crâșma îți permite să fii degajat, liber și fără inhibiții. Crâșma la care se despica firul în patru, puțin spus, nu mai este. Și asta doare. Ce rost are viața fără să-ți spui oful, să-ți dai cu părerea despre Real de Madrid sau despre cât de parșiv este noul virus? Există telefoane performante și alte mijloace de comunicare care te duc aproape față în față cu interlocutorul.

Dar ... . Există acel dar. Nu suntem față în față, nu ne putem vedea, nu putem interacționa. De asta crâșma avea rostul ei, unul pe care nu l-am inventat noi și nici nu îl vom îngropa. Era locul care coagula laolaltă profesori, bancheri, pensionari sau te miri ce alte profesii poți găsi prin târgul nostru. Vai, și ce discuții se aprindeau. Cele mai multe fără nici o finalitate și fără un orizont. Dar existau. Și asta ne ținea în viață. O viață socială pe care acum nu o avem și după care tânjim.

Atmosfera de la crâșmă se poate extrapola și pentru serviciu, pentru parcuri sau magazine. Și acolo, socializarea era chintesența firii umane. Nu vă e dor să vedeți două băbuțe sporovăind pe o bancă în parc, două țațe certându-se la piață sau doi adolescenți îndrăgostiți care se plimbă de mână pe stradă? Mie da. Dar trebuie să avem doar nițică răbdare. Timpul nu și-a spus ultimul cuvânt.