Hristos şi „hainele de piele”

Fiecare din cele şase zile ale Genezei, aşa cum le prezintă prima carte din Vechiul Testament, se încheie cu o privire retrospectivă a lui Dumnezeu asupra lucrării Sale şi cu aceeaşi concluzie: „Iată, toate erau bune foarte” (Facere 1, 31). A fost mai greu la facerea omului, căci acolo Însuşi Ziditorul, după ce l-a creat pe Adam, a spus: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Pentru aceea a făcut-o pe Eva, cea care avea să devină mama tuturor celor vii.

Atmosfera de la începutul istoriei umane este una care nu cunoaşte nelinişte. Pacea domnea în grădina Edenului, unde omul fusese aşezat de Dumnezeu spre a o păzi şi lucra. Binecuvântarea Domnului şi harul pe care Adam şi femeia lui le trăiau în Rai păreau a fi un bun dobândit gratuit pentru eternitate, căci ei, goi fiind, nu se ruşinau nici de ei, nici de Făcătorul lor cu care adesea se întâlneau şi vorbeau faţă către faţă în răcoarea serii.

Dar această felix vita nu a durat prea mult. Omul a căzut din ascultarea faţă de Cel Căruia îi datora absolut totul şi aşa au apărut frica şi minciuna, invidia şi moartea, într-un cuvânt toate cele ce ţin de o existenţă păcătoasă.

Dar mai e un detaliu pe care Scriptura nu uită să-l consemneze, ci-l menţionează ca prim efect al căderii: omul simte şi trăieşte acut goliciunea nu numai interior, ci şi exterior, ca urmare a pierderii harului.

Improvizarea din frunzele de smochin a unor acoperăminte care să le permită de acum înainte o înfăţişare cât de cât onorabilă în faţa Ziditorului e cel dintâi gest la care s-au gândit Adam şi Eva după ce au fost înşelaţi de diavol. Iar Dumnezeu, înainte de a-i scoate din Eden, le-a făcut celor doi îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat cu aceasta.

Sunt multe interpretări privind semnificaţia acestor haine de piele ale protopărinţilor noştri, dar ele se reduc în esenţă la următoarea idee: omul îmbracă odată cu ele mortalitatea, stricăciunea care, deși acoperă goliciunea omului lipsit de har, îl împiedică pe acesta să vorbească direct cu Dumnezeu, să-L perceapă aşa cum o făcea Adam dintru început. Ele îl fac aproape total insensibil la recunoaşterea suflării Duhului Celui viu. Materialitatea acestor haine nu trebuie înțeleasă exclusiv, deși ele sunt alcătuite din cele ce ne îmbracă din afară, oferindu-și folosul lor trupului, deși nu sunt constitutive lui, ba chiar interpunându-se între noi și cele pe care dorim să le atingem.

În viaţa noastră pământească folosim haine şi tot felul de accesorii vestimentare din piele. Dacă încercăm să strângem mâna unui prieten purtând mănuşi de piele sau dacă, la fel, încercăm să-l îmbrăţişăm purtând aceleaşi mănuşi, nu vom simţi nimic. Nu vom transmite nimic. Totul va ieşi prost, incomod şi până la urmă dezonorant, fiindcă se ştie că atunci când te întâlneşti şi dai mâna cu cineva, oricât ar fi de frig afară, îţi scoţi mănuşa ca gestul salutului să reprezinte ceea ce se doreşte: apropiere, căldură, comuniune.

Dar, spre dezamăgirea multora şi spre mâhnirea lui Dumnezeu, unii, nu puţini, poartă mănuşi de piele, dar din acelea de box. Şi în cazul în care ceva nu se întâmplă aşa cum doresc ei, încep să facă „dreptate”, aducându-ne pregnant aminte despre limitele libertăţii noastre.

Efortul, strădania creştinului de o viaţă, trebuie să se concentreze şi spre renunţarea, debarasarea de mănuşile (hainele) de piele. Pentru a simţi mişcarea liberă a mâinii, pentru a trăi plenar îmbrăţişarea celuilalt.

De Crăciun, Hristos se naşte în Betleemul inimilor celor care-L iubesc. Să-L primim acolo pe Pruncul cel Unul-Născut, purtându-L pe palmele sufletelor fără „mănuşi”, la fel cum a făcut-o Maica Domnului, Fecioara Maria. 

(Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)