Românii şi maghiarii – două istorii şi două destine

Relaţiile dintre români şi maghiari, de-a lungul secolelor, nu au fost deloc line, dar acest lucru s-a întâmplat aproape întotdeauna între vecini. Clasic este exemplul francezilor şi germanilor, dar şi al francezilor şi englezilor, al sârbilor şi bulgarilor, al sârbilor şi albanezilor, al polonezilor şi germanilor, al grecilor şi turcilor. Relaţiile dintre popoare se înfierbântă adesea nu din vina popoarelor în cauză, ci a unora dintre liderii lor, care urmăresc interese precise şi antrenează în disputele lor comunităţi întregi, amăgite prea uşor de ­ademenitoare promisiuni, făcute prin lozinci ­gălăgioase. 

Dincolo de aceasta, însă, românii şi maghiarii sunt două popoare foarte diferite, iar aceste diferenţe, atenuate mult de lumea dinamică modernă şi contemporană, erau mult mai evidente în trecut. Românii sunt un popor indo-european, vorbesc o limbă neolatină, fac parte dintr-o mare familie europeană şi se consideră moştenitorii romanităţii orientale, pe când maghiarii sunt un popor uralo-altaic, vorbesc o limbă fino-ugrică, fac parte dintr-o familie central-asiatică şi sunt înrudiţi în Europa doar cu finlandezii şi estonienii. Ungurii s-au creştinat prin voinţa unui conducător al lor, la anul 1000, pe când românii s-au creştinat de jos în sus, prin misionari, de fapt prin strămoşii lor romani şi daco-romani, care au adus cuvântul Domnului (iniţial în Dobrogea) din aproape în aproape, de la om la om, procesul luând amploare încă din secolele II-III d.Hr. Românii s-au aflat de timpuriu în sfera de oblăduire bizantină a Noii Rome şi a Marii Biserici, pe când maghiarii s-au arondat ariei latine şi ritului roman, adică Papalităţii.

Românii s-au păstrat în proporţie covârşitoare ortodocşi, dar maghiarii, prin Reforma religioasă din secolul al XVIII-lea, au devenit, în măsură considerabilă, protestanţi (mai ales calvini, dar şi unitarieni). Ungurii au avut, începând cu a doua parte a Evului Mediu, un regat multinaţional, care a cuprins teritorii şi popoare eterogene (slovaci, ruteni, croaţi, sârbi, germani, români), pe când românii au avut mai multe nuclee statale – cnezate, voievodate, ţări locale – care s-au coagulat treptat. Pe vremea când se forma statul naţional român unitar, regatul ungar se destrăma sub loviturile mişcărilor de emancipare naţională a popoarelor. Naţionalismul românesc (folosim noţiunea în sensul de sentiment al identităţii româneşti) emergent s-a format în spirit popular şi ţărănesc, pe când cel maghiar, în spirit elitist şi nobiliar.

Mai mult de jumătate dintre români au trăit secole la rând sub stăpâniri străine, tutelaţi de „domni” de altă „lege” (adică de altă credinţă şi limbă), ceea ce a generat pentru mulţi dintre ei o stare de supunere şi de smerenie şi chiar de umilinţă. Maghiarii, cu nobilimea lor numeroasă, au fost ori s-au socotit mereu stăpâni peste alte popoare şi populaţii, dezvoltând în timp o mentalitate de orgoliu nemăsurat în raport cu sine şi de dispreţ în raport cu ceilalţi. Aceste sentimente s-au dezvoltat şi ca urmare a istoricelor dispute teritoriale maghiaro-române şi, mai ales, din cauza discriminării multiseculare a românilor transilvăneni.

Epocile mai recente au atenuat substanţial deosebirile şi confruntările. Căderea imperiilor şi regatelor multinaţionale din centrul, estul şi sud-estul Europei, în paralel cu sincronizarea civilizaţiei româneşti cu modelul occidental (dominant ca performanţă în Europa şi în lume), au dus la ştergerea multora dintre clişeele trecutului, dintre stereotipuri, dintre complexele de superioritate şi de inferioritate. Acum un secol, însă, diferenţele de abordare a viitorului naţiunilor şi a rolului popoarelor în viitor erau încă foarte diferite.

Românii, prin liderii lor politici, voiau un stat naţional unitar, bazat pe criteriul etnic, demografic, pe număr, pe majoritate şi pe greutatea purtării sarcinilor publice, după dreptul neamurilor, recunoscut în plan interna­ţio­nal, la autodeterminare, pe când maghiarii – tot prin glasul elitei lor de extracţie no­bi­liară – visau la conservarea patrimoniului „Coroanei Sfântului Ştefan” pe temeiul dreptului istoric, al forţei, al cuceririi cu sabia, al pretinsei superiorităţi de rasă, al rolului lor de „civilizatori ai Bazinului Carpatic”.

Cum Europa de după Primul Război Mondial nu mai putea accepta astfel de argumente medievale, românii au obţinut recunoaş­terea dreptului lor firesc la statul naţional unitar, ca şi slovacii, ca şi cehii, ca şi croaţii, ca şi polonezii. Pe acest fond de neputinţă şi de neacceptare a realităţii, s-a produs gravul derapaj al creării, în 1919, la Budapesta, a „Republicii Sovietice Ungare”, condusă de Kun Béla, un bolşevic educat ideologic la Moscova. Acest regim, deşi confruntat cu grave probleme de stabilitate internă şi inter­naţională, a găsit cu cale să ameninţe România şi să plănuiască preluarea Transilvaniei, care tocmai se unise cu Ţara-mamă. În aceste condiţii, Armata regală română a intervenit în ţara vecină, a oprit ameninţările, a răsturnat de la putere regimul bolşevic şi a împiedicat înaintarea comunismului de tip sovietic spre centrul şi vestul Europei. 

În cuvinte puţine şi simple, asta a fost tot ce s-a petrecut între România şi Ungaria acum un secol, numai că întâmplările acelea aproape uitate, când opinca a învins sabia, au venit după secole de acumulări, de frământări şi de confruntări. Azi, cel puţin aparent, ar fi multe condiţii împlinite pentru ca raporturile româno-ungare să fie line şi să privească spre viitor, spre un viitor comun european.

(Acad. Ioan Aurel Pop, Ziarul Lumina)