Rugăciunea inimii în viaţa Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe Sfântul Serafim de Sarov, atât la începutul anului, pe 2 ianuarie, cât şi pe 19 iulie, în miez de vară, zi când a avut loc canonizarea sa din 1903, îmbrăcată, cum s-a spus, „în haine pascale”.

Cuviosul care a trăit în Sihăs­tria Sarovului din Rusia în urmă cu aproape două veacuri (†1833) face parte din marii sfinţii isihaşti ai Bisericii Răsă­ri­tene. Nu se numără printre sfinţii care au tradus ori au editat Filocalia, însă chipul vieţuirii sale duhov­niceşti în epoca grea în care a trăit este important, deoarece şi-a asumat „duhul sau starea filocalică” a Sfinţilor Părinţi. „El a fost mai degrabă mărturisitor decât învăţătorÎ, scrie părintele Gheorghe Florovsky despre Cuviosul Serafim (pr. Gheorghe Florovsky, Puti russkogo bogoslovia, Ed. Institut russkoi ţivilizaţiy, Moscova, 2009, p. 496). Şi, tot în acelaşi sens, Vladimir Lossky menţionează: „Poate fi sau nu vrednic de presupus că stareţul Serafim de Sarov a fost un profund cunoscător al învăţăturii teologice a Sfântului Grigorie Palama, despre natura Luminii Necreate. Însă, după cinci secole de la «disputele palamite», în condiţii cu totul diferite de cele din Imperiul Bizantin, într-un colţ înfundat al unei provincii ruseşti de la începutul secolului al XIX-lea, aflăm la fel, o generare de către experienţa spiritua­lă a «teologiei luminii», confir­ma­tă cu deplină certitudine ca fun­dament şi criteriu al vieţii mistice duhovniceşti, al cunoaş­terii harului, care este Însuşi Hristos Dumnezeu, descoperit pe Sine nouă” (Vladimir Lossky, „Bogoslovie sveta v uceniy svt. Grigoria Palamî”, în: Bogoslovie i bogovidenie, Moscova, 2000, p. 109).

În orice caz, se poate spune că Sfântul Serafim a cunoscut principalele scrieri teologice ale tradiţiei bizantine. De exemplu, unui tânăr profesor de teologie, care a venit să-i ceară binecuvântare pentru calea monahală, considerându-l încă nepregătit, stareţul a refuzat să i-o acorde şi, pentru a-l ajuta, i-a recomandat să-l citească pe Sfântul Ioan Damaschin – reper fundamental al lumii ortodoxe bizantine şi marcă consacrată a monahismului palestinian.

• „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

În ceea ce priveşte vocaţia isihastă a stareţului de la Sarov, despre aceasta dau mărturie structura vieţii şi chiar traseul său spiritual. În tinereţe se străduieşte să afle chipul autentic al nevoinţei monahale de la izvorul istoric al monahismului slav cu rădăcini bizantine. Tocmai de aceea căutările spirituale timpurii îl conduc către Lavra Peşterilor din Kiev, leagănul monahismului slav şi locul de pelerinaj nu numai pentru ruşi, ci chiar şi pentru unii dintre români, cum a fost, de pildă, Sfântul Ierarh Pahomie al Romanului, un însemnat ucenic al Sfântului Dimitrie al Rostovului. În tradiţia ortodoxă rusă, pelerinajul spre Lavra Pecerscka din Kiev, considerată un „Athos al Nordului”, reprezenta o puter­nică cutumă spirituală. În secolul al XVIII-lea în acest loc puteau fi întâlniţi monahi care păstrau practica de la începuturi a rugă­ciunii isihaste neîncetate. Aşa cum aflăm din biografia Sfântului Serafim de Sarov, unul dintre aceştia a fost Cuviosul Dositei (1721-1776), pe care Prohor l-a întâlnit în Mănăstirea Kitaev, situată la periferia Kievului, nu departe de Mănăstirea Peşte­ri­lor. Acest stareţ vizionar, care se pare că îşi începuse nevoinţa monahală chiar în Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie de Radonej, de zeci de ani trăia în zăvorâre, conform cercetătoarei O.A. Krainiaia („Dosifei Kitaevsckiy-Kieevskiy”, în: Pravoslavnaia Enţiklopedia, vol. 16, pp. 79-81). Deşi, în general, acest mare nevoitor vorbea cu pelerinii doar printr-o mică fereastră a peşterii sale, tânărului Prohor i-a acordat o deosebită atenţie, intuind în el un mare nevoitor al monahismului ortodox. În po­vă­ţuirile acestuia adresate viitorului călugăr Serafim, se reve­lează experienţa isihastă, tran­s­­­misă de la povăţuitorul duhovnicesc către ucenic: „Prin tradiţie, părintele Dositei îi transmite tânărului Prohor învăţătura despre neîncetata lucrare a rugăciunii minţii şi a inimii”, scrie teologul Ivan Konţevici (I.M. Konţevici, Optina Pustîn…, p. 83). În urma convorbirii de povăţuire cu pustnicul Dositei, lui Prohor i-a devenit clar înspre ce mănăstire să se îndrepte şi, în acelaşi timp, prin câteva cuvinte, i s-a înfăţişat temelia vieţii monahului, după cum urmează:

„Harismaticul Dositei, văzând în el harul lui Dumnezeu, pricepând gândurile lui şi prevăzând în el pe nevoitorul lui Hristos, l-a binecuvântat să meargă la Sihăstria Sarovului şi i-a spus în încheiere: Vei merge, fiule al Domnului, şi vei fi acolo. Locul acela îţi va fi spre mântuire, cu ajutorul lui Dumnezeu acolo te vei săvârşi din viaţă. Numai străduieşte-te să dobândeşti neîncetata pomenire a dumnezeirii, prin neîncetata pomenire a numelui Domnului, astfel: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Întru aceasta să fie întreaga ta atenţie şi pregătire: umblând şi şezând, lucrând şi stând în biserică, oriunde, în orice loc, mergând şi alergând, această neîncetată chemare să fie în gura şi în inima ta; întru aceasta vei găsi linişte, vei dobândi curăţie sufletească şi trupească […]” (†Serafim Ciceagov, Letopis…, p. 53).

În acest fel, Cuviosul Serafim de la început păşeşte pe drumul devenirii sale monahale, având binecuvântarea unui practicant al Rugăciunii lui Iisus. El a perceput cuvintele de binecuvântare ale stareţului Dositei ca pe un adevărat testament spiritual, pe care îl va realiza în cursul întregii vieţi. Aşa cum se înţelege din amănuntele biografiei Sfântului Serafim, s-a arătat foarte recu­nos­cător povăţuitorului Dositei, a înţeles întrutotul sfatul duhovnicesc primit şi a început să-l împlinească cu bucurie. Cu privire la acest moment din viaţa Cuviosului de la Sarov, distinsul arhimandrit englez Lazarus Moore scrie:

„Chilia lui Dositei a devenit pentru Prohor locul botezului său monahal. Acolo s-a împlinit mistic logodna monahală a Duhului lui Dumnezeu cu propriul său duh. De aici, sfântul a ieşit ca şi cum ar fi fost monah. Ceremonia tunderii în monahism de mai târziu nu a făcut decât să pecetluiască voia lui Dumnezeu în cazul lui Prohor” (Arhim. Lazarus Moore, „St. Seraphim of Sarov. A spiritual biography”, New Sarov Press, Blanco-Texas, 1994, p. 33).

După primirea binecuvântării pentru calea monahală, între anii 1776-1778, Sfântul Serafim a mai locuit vreme de doi ani în casa părintească. În acest timp, deşi lucra ca angajat al fratelui său, aflăm că exersa rugăciunea minţii, ca pregătire pentru viaţa monahală ce avea să urmeze. Spontaneitatea şi bucuria cu care viitorul monah a primit îndemnul pentru lucrarea spirituală lăuntrică se datorau sensibilităţii sale duhovniceşti şi, mai ales, puternicei lui hotărâri de a afla esenţialul adevăratului monahism, precum şi faptului că întâlnise un povăţuitor isihast autentic. Este posibil ca acest sfânt cuvios Dositei de la Kitaev să fi fost unul dintre ucenicii indirecţi ai stareţului Paisie Velicicovscki sau, în orice caz, un cunoscător şi admirator al curentului paisian.

(Ziarul Lumina)