Mircea Radu IACOBAN

Sâmbăta trecută, ca de obicei, restaurantele complexului hotelier Traian au găzduit felurite evenimente. În salonul principal, o nuntă cu chiuituri, în separeul în care mă aflu, un parastas, la fosta Astoria, o masă de pomenire şi un botez. Că ăsta-i mersul lumii: unul naşte, altul moare. Nu-i chiar forfota obişnuită: e miez de vară, ieşenii s-au bejenit în concedii, studenţii în vacanţă, dar, oricum, ţinuta de „casă mare” se respectă şi se păstrează ca parte a însăşi făpturii clădirii, fericit aureolată de o istorie... cu siguranţă de cei mai mulţi meseni ignorată. După ce preotul (catolic) binecuvântează masa la care mă aflu (se împlinesc şase luni de la dispariţia, în floarea vârstei, a vecinului Proser, cu care n-am apucat să schimb vreodată o vorbă în afară de „bună dimineaţa” şi „bună seara”, dar pe care-l simţeam totdeauna aproape şi ne înţelegeam din priviri) încep discuţiile ce nu pot ocoli destinul Hotelului Traian, de vreo trei ori scos până acum la licitaţie şi rămas în continuare... făr-de cumpărători.

Prima oară licitaţia s-a anulat pentru un viciu de procedură (primăria n-a fost invitată să-şi exercite dreptul de preemţiune), a doua (la care primăria nu s-a prezentat) aşijderea, la a treia nu s-a arătat nimeni interesat să investească cei cinci milioane de euro – deşi în valoarea totală sunt incluse şi terenurile din buricul târgului, Piaţa Unirii, şi toate bunurile mobile necesare activităţii hoteliere.

Valoarea istorică a obiectivului nu figurează nicăieri în calcule, deşi, în opinia mea, este mai de luat în seamă decât toate zidirile şi înzestrările la un loc. Cum să bagi istoria pe factură? Dovadă că încă nu ştim s-o preţuim cum se cuvine! În alte părţi se procedează... cam de dos: o casă în care se spune că a petrecut Napoleon câteva nopţi s-a vândut la un preţ exorbitant datorită faimei corsicanului, nu modestei valori de inventar a clădirii. La noi, ca şi cum a-i scoate la vânzare teiul lui Eminescu la preţul lemnului de foc plus TVA!

Am mai scris, în acest colţ de pagină, despre formidabilele amintiri tezaurizate în venerabila făptură a Hotelului Traian, aşa că nu mai insist, ci doar reiau, telegrafic, câteva dintre reperele esenţiale. Edificiul este clădit pe schelet metalic, după proiectul lui Gustave Eiffel (care a mai construit şi podul de cale ferată de la Ungheni şi, informaţie puţin cunoscută, mausoleul lui P.P. Carp de la Ţibăneşti). Era menit să devină lăcaşul primului Teatru Naţional ieşean. Investitorul, primarul de bună amintire Scarlat Pastia, şi-a epuizat prea repede fondurile, aşa că Banca Creditul Urban a confiscat şi preluat investiţia, schimbându-i destinaţia: va deveni hotel. Tocmai neobişnuita soluţie constructivă, structura metalică, a făcut posibilă totala modificare a dispunerilor interioare – altfel, imposibil să preschimbi „din mers”, pe şantier, un teatru într-o instituţie hotelieră.

Într-un singur an, 1884, Eminescu şi Creangă au participat aici la sărbătorirea unor evenimente comemorative (Banchetul XXI al Societăţii „Junimea” şi Centenarul Răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan). Tot aici, şi tot în 1884, s-a petrecut un eveniment prea puţin luat în seamă de istoricii literari: Caragiale a ales, pentru prima lectură a „Scrisorii pierdute”, nu Capşa bucureşteană, ci a venit la Iaşi şi a citit la Traian, într-un cerc de prieteni. În timpul Primului Război Mondial, aici au locuit miniştrii Guvernului României evacuat la Iaşi. Printre cei care „au tras” la Grand Hotel Traian s-a numărat şi Greta Garbo (iulie 1934). Diva tocmai terminase filmul „Grand Hotel” şi se afla în plină glorie după ce interpretase pe ecran memorabilele roluri Mata Hari, regina Christina şi Anna Karenina. Desigur, în registrul Hotelului a semnat cu un nume oarecare – îi plăcea să întreţină misterul şi practica ciudata izolare care avea să-i aducă o a doua faimă (alintătură, câtă vreme a acceptat omagiile boierimii adunată cu caleştile de prin toate colţurile Moldovei). În Librăria Athanase Georghiu, de la parter, s-au pus în vânzare primele aparate de radio din România – ş.a.m.d.

Nu mai continui lunga enumerare a evenimentelor faste din cronica hotelului – am făcut-o într-un filmuleţ-evocare ce poate fi aflat pe YouTube – dar nu pot să nu amintesc şi cele întâmplate după Naţionalizarea din 1950. La Traian s-a instalat... sindicatul breslei geamgiilor (după bombardamentele din 1944, nu mai rămăseseră geamuri întregi în tot oraşul!), care a populat aproape toate încăperile cu... ateliere de tăiat sticlă. A devenit, apoi, sediul unei sumedenii de sindicate şi asociaţii sportive. Clădirea arăta jalnic... Un comesean universitar, altfel bun cunoscător al istoriei urbei, a pus în circulaţie informaţia, dată că sigură, potrivit căreia, la vizita din 1968, Ceauşescu a decis demolarea clădirii. N-o cred.

Am participat la reinaugurarea hotelului, după totala refacere dispusă de Iliescu. S-o fi făcut Iliescu în răspăr? Prea ar fi fost un gest de evidentă nesubordonare! Cred, mai degrabă, că Iaşiul, după cretina şi-n zadar regretata demolare din anii ’60 a Academiei Mihăilene, se afla în proces de recâştigare a zestrei amintirilor (atunci s-a eliberat şi refăcut sediul „Junimii” – adăpostea... Sanepidul!), Casa Dosoftei, mănăstirile, trama urbană cu vechile amplasamente ş.m.a.), a izbutit să-şi recâştige un edificiu de patrimoniu pe care acum, iată, nu-l mai vrea nimeni! Ba, greşesc, şi l-a dorit cineva: l-a revendicat Carol Theitler, care a izbutit să obţină, între altele, Muzeul Teatrului, acum închis şi-n paragină....