De ce postim

„În vremea aceea au venit la Iisus ucenicii lui Ioan, zicând: Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot, oare, nuntaşii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, iar atunci vor posti. Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta se va desface de haină şi se va face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminteri burdufurile crapă, vinul se varsă şi burdufurile se aruncă; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună.” (Matei 9, 14–17)

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a III-a, Întâia convorbire cu părintele Theonas, Cap. XV, 1-2; XVII, 1, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (1990), vol. 57, pp. 675-676

„Mila, răbdarea, dragostea şi celelalte virtuţi arătate mai îna­inte, în care există binele principal, nu trebuie păzite pentru posturi, ci posturile pentru ele. Trebuie să ne străduim ca, pe calea posturilor, să dobândim acele virtuţi, care sunt într-adevăr bune, iar nu să le practicăm în scopul posturilor. Pentru aceasta aşadar este folositoare înfrânarea aspră a trupului, pentru aceasta trebuie folosit leacul foamei, ca prin ele să putem ajunge la acea dragoste, în care există binele veşnic şi neschimbat, în afara oricăror hotare ale vremii. Medicina, aurăria şi celelalte arte, care există în această lume, nu se practică pentru instrumentele de care au nevoie, ci mai degrabă aceste unelte se pregătesc pentru practica artei respective. Ele sunt pe cât de utile celor pricepuţi, pe atât de fără rost pentru cei ce nu cunosc însăşi ştiinţa artei, şi, pe cât sunt de cel mai mare folos celor ce se sprijină pe ajutorul lor pentru a îndeplini ceva, pe atât nu pot fi în nici un chip bune pentru cei ce, neştiind la ce trebuie folosite, se mulţumesc doar să le aibă, pentru ei folosul constând în posedarea uneltelor, iar nu în folosirea lor practică. Aşadar, bunul principal este cel pentru care se fac cele ce sunt mijlocii, iar bunul cel mai de seamă însuşi nu se îndeplineşte pentru alt motiv, ci numai pentru însăşi bunătatea sa.
(...) Să-l dorim din toate puterile sufletului, dar să ştim că numai atunci este potrivit pentru noi dacă i se respectă condiţiile de timp, calitate, măsură, fără să fixăm în el termenul speran­ţelor noastre, ci doar să putem ajunge prin el la curăţia inimii şi la dragostea apostolică.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a II-a despre post, VII, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (2009), vol. 1, p. 68

„Dar pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns numai să ne înfrânăm de la mâncăruri; trebuie să postim post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământul strâmb. Lipsa acestora este post adevărat. În ele stă postul cel bun.” (Ziarul Lumina)