Duhovnicul - cel care te ascultă

În orice conversaţie, întotdeauna va exista o persoană care va vorbi mai mult şi una care va asculta mai mult. Întotdeauna înclinăm să credem că omul care beneficiază de un timp mai îndelungat de comunicare, cel care rosteşte mai multe cuvinte, este şi cel care influenţează discuţia în esenţa ei. Însă, psihologic vorbind, cel care ascultă dictează de fapt ritmul. El este cel care încuviinţează sau modifică, punctual, percepţia esenţială a discuţiei. El este cel de la care se aşteaptă o aprobare sau un stimulent, mai mult non-verbal, pentru a continua dialogul. Astăzi ai putea să taci oricât, numai să fii atent. Şi tocmai atenţia lipseşte din toate discuţiile de astăzi. Am ajuns să fim neatenţi chiar şi atunci când vorbim noi înşine – cuvintele au o goană nebună, sărim de la o idee la alta, ne întrerupem frecvent partenerii de dialog. Toate acestea arată că, de fapt, fie că vorbim distrat, fie că ascultăm neatent, ne preocupă numai propria noastră persoană.

Şi totuşi, există în acest univers câteva persoane care trebuie să asculte necondiţionat şi să vorbească având mare grijă la fiecare cuvânt pe care-l rostesc. Duhovnicii. Toţi preoţii care spovedesc ajung să se confrunte mai devreme sau mai târziu, în funcţie şi de numărul de fii duhovniceşti pe care îl au, cu aceste două ispite fundamentale care survin adesea în timpul Tainei Pocăinţei: neatenţia ascultării şi promovarea unui discurs obositor. Dacă ultima situaţie intervine atunci când preotul, poate mai lipsit de experienţă sau cu o râvnă neechilibrată, simte nevoia să rostească întruna sfaturi, încă dinainte ca persoana care se spovedeşte să apuce să mărturisească mare lucru, cea dintâi îi afectează chiar şi pe marii duhovnici. Oboseala îşi spune cuvântul în unele cazuri. Alteori, pur şi simplu intri greu în starea de ascultare deplină, cea în care eşti trup şi suflet acolo. Mintea se concentrează cu greutate, gândurile zboară în altă parte. Acest efort imens, de menţinere trează a atenţiei, de rugăciune şi împreună-pătimire cu cel care se spovedeşte, constituie rodul final al multor ani de experienţă şi dăruire de sine. Ajungi, cu timpul, să asculţi cu toată fiinţa ta mărturisirea aproapelui tău care se căieşte de propriile păcate. Aşa cum spunea Stephen Covey: „Când ascul­taţi empatic, ascultaţi cu urechile, dar - fapt foarte important - ascultaţi şi cu ochii, şi cu inima. Ascultaţi percepând sentimente, semnificaţii. Ascultaţi limbajul comportamental. Vă folosiţi şi emisfera dreaptă, şi cea stângă. Percepeţi, simţiţi, intuiţi. Cu cât este mai intensă, cu atât ascultarea empatică vă poate oferi date mai corecte. În loc să vă proiectaţi propria biografie, prin care să interpretaţi gândurile, sentimentele şi scopurile unei persoane, trataţi cu realitatea ei interioară, cu mintea şi cu sufletul ei. Ascultaţi, pentru că vreţi să înţelegeţi. Doriţi să primiţi mesaje din însăşi intimitatea unui su­­flet omenesc” (Stephen R. Cowey, Cele 7 deprinderi ale persoanelor ­eficace. Lecţii importante pentru schimbarea personală, trad. Gina Argintescu-Amza, Bucureşti, Ed. ALLFA, 42016, p. 187).

Nu toţi marii duhovnici au fost excelenţi sfătuitori, însă toţi, fără excepţie, ştiau să asculte mărturisirea păcatelor cu o atenţie aflată dincolo de puterile omeneşti. Nu spuneau cuvinte multe atunci când spovedeau, dar încărcătura acestora era imensă pentru că se rugau intens şi, în acelaşi timp, ascultau cu dragoste şi durere spovedania fiilor sau fiicelor duhovniceşti. Fiecare om simte atunci când este ascultat şi când este doar tolerat. Este nimicitor sufleteşte să mergi la spovedit şi să observi că duhovnicul îţi răspunde fără interes la întrebările care te frământă, că se comportă indiferent, distant sau că te ascultă doar din politeţe. Însă mai este, oare, surprinzător când te gândeşti că fiecare dintre noi facem acelaşi lucru în viaţa cotidiană? Că nu ne mai ascultăm nici măcar glasul propriei inimi, al propriei conştiinţe?

Pentru a ajunge la ascultarea empatică, atentă a celuilalt, ar trebui, în primul rând, să fim mai deschişi faţă de noi înşine, să ştim foarte clar unde ne situăm. Poate că, astfel, înainte de a ne grăbi să sfătuim, înainte de a-l agasa pe celălalt cu dorinţa noastră imperioasă de comunicare, l-am asculta pe îndelete, am încerca să-l înţelegem, ­ne-am bucura când se bucură, ­ne-am întrista când se întristează. Am învăţa, pentru câteva minute, ce înseamnă duhovnicia şi, poate, am înţelege crucea grea a fiecărui preot aşezat în scaunul de spovedanie, împreună-pătimind cu fiii săi duhov­niceşti pentru a-i ajuta să se mântuiască.

(Pr. Adrian Agachi, Sursa: Ziarul Lumina)