Mircea Radu IACOBAN

Drumeţie de sfârşit de mai, la munte. Aleg, dintre proorocirile meteo, singurul judeţ moldav ceva mai ocrotit de năpasta codurilor roşii şi portocalii: Neamţ. Sfârşit de săptămână, dar mai puţină lume ca de obicei şi pe şosele, şi la mănăstiri, şi pe terasele pensiunilor – i-o fi speriat grindina de as-noapte şi tele-ameninţările cu trăsnete şi inundaţii. În preajma Mănăstirii Neamţ, soare văratic ce înalţă trâmbe de aburi din asfaltul încins al şoselei, răsfăţ al verdelui care găseşte nuanţe greu de bănuit, totdeauna gingaş asortate: închis către albăstriu (codrii de brazi), cald, prietenos, parcă transparent (frunza cea nouă a stejarilor, fagilor, ulmilor), siniliu către cenuşiu în depărtarea zimţată de crestele abia bănuite ale Carpaţilor. N-am mai aflat ieşirea ce ducea la cimitiraşul Mănăstirii Neamţ şi la osuarul din care a dispărut craniul grecoaicei Calypso, iubita lui Byron şi Puşkin („l-or furat la Revoluţie!”); probabil, tocmai pentru a mai potoli isprăvile amatorilor de suveniruri, Stăreţia a decis să-nchidă drumul direct şi să lăcătuiască straniul depozit de hârci cu numele văpsit pe frunte. Gazon zdravăn, sănătos, bine îngrijit, în curtea Mănăstirii Neamţ (la Secu, tablou suprarealist: un călugăr cu barba şi sutana fâlfâind împingea motorişca zgomotoasă ce tăia iarba...), flori parcă ţâşnite din chiar inima primăverii (mai ales la Sihăstria) – oare de-am fi fost şi noi binecuvântaţi cu vară veşnică precum cei din ţările sudului, nu cumva altfel ne-ar fi fost şi sufletul, prea rămas iernatic peste toată făptura anului? Dar iată că dintr-un autocar se revarsă şuvoi tineresc de elevi veniţi în excursie la Neamţ. Aflu că sunt din comuna suceveană Bs. – nu dau numele aşezării, oricum, excursioniştii se vor recunoaşte cu siguranţă. Arătoşi, bine îmbrăcaţi, fiecare cu telefonul lui mobil, unii şi cu felurite sârme prin urechi, se frăsuiesc cu vitalitatea şi energia proprie vârstei şi ne-grijilor tinereţii. Nu-s uşor de stăpânit, şi, desigur, se cuvin lăsaţi cât mai în voia lor, că doar de asta au pornit în drumeţie. Dar până-n pragul bisericii! Iată-i intrând în cel mai mare şi mai vechi aşezământ monahal din Moldova, atestat documentar încă de la 1407: sub cupola lăcaşului construit de Ștefan cel Mare, desantul dezinhibat continuă să chiţăie şi să dialogheze în gura mare, ca-n recreaţie, să-şi facă selfi-uri zâmbăreţe în faţa icoanei Maicii Domnului pictată în anul 665, să-şi dea telefoane aşezaţi vizavi în strane, să primească apeluri, melodiile soneriilor reverberând bizar şi agresiv în universul respectului, tainei şi rugăciunii. Un „gadget” mai nou scoate scurte şi sonore pocnete de armă; citindu-mi dezaprobarea în priviri, „pistolarul” găseşte de cuviinţă să riposteze: „Ce, doar n-or să ne dea afară!” Cam asta fiind, rezumată, conduita: ori facem ce vrem, ori ne dă afară! Nu m-ar fi mirat prea tare cele văzute la Mănăstirea Neamţ dacă ar fi fost vorba despre cine ştie ce juni orăşeni deprinşi mai degrabă cu discoteca şi cu „iarba” decât cu cărarea bisericii, dar când e vorba despre elevi din mediul rural, parcă ai crede că altfel s-ar cuveni orânduită relaţia – nu numaidecât şi neapărat cu dogmele credinţei, cât cu istoria naţiei şi cu biserica neamului. Mi-am zis, apoi, că-s ofuri de vârstnic „defazat” incapabil să accepte că „azi totul s-a schimbat”, că bucuria evadării în grup de sub privegherea şcolii, ca şi, poate, prea puţinele ieşiri organizate din ruralul moldav, vor fi justificând astfel de comportamente indecvate, până la un punct chiar scandaloase. Sunt, probabil, copii inteligenţi, care-şi văd performant de cartea lor şi n-au avut cum să-şi apropie deprinderile desuete ale altui veac. Dar aveam să-i întâlnesc, peste vreun ceas, la Muzeul memorial „Mihail Sadoveanu”. Casa de la Vovidenie în care autorul „Fraţilor Jderi” şi-a sfârşit zilele, prin încăperile căreia au trecut cândva Ibrăileanu, Stere, Demostene Botez, Topârceanu, unde s-au scris „Nada Florilor” şi „Nicoară Potcoavă”, găzduieşte o expoziţie exemplară, poate una dintre cele mai expresive şi mai modern organizate colecţii documentare din ţară. A fost din totdeauna proprietatea Bisericii, iar Casa memorială se află acum sub oblăduirea Schitului Pocrov, ghid fiind arhimandritul Mihail Daniliuc, care, cu tact pedagogic, remarcabilă cunoaştere a universului sadovenian şi înţeleaptă bună cuviinţă, ştie să capteze atenţia şi interesul vizitatorului de orice vârstă. A-ncercat să înfiripe un dialog cu elevii din Bs.: rare reuşite. „Aţi citit <Nada Florilor>”? Linişte. „Știţi personajul cutare?” Tăcere. „Unde s-a născut Sadoveanu, că nu se poate să nu fi trecut vreodată pe acolo?” Nici un răspuns – şi tot aşa mai departe.

   Se poate oare stabili vreo legătură între vânzoleala din biserică şi tăcerea din Muzeu? Aş zice că da.