Lumea satului românesc în opera lui Eminescu

Decizia inspirată ­­şi binevenită a ­Sinodului Bisericii noas­tre Ortodoxe de a închina anul 2019 omagierii satului românesc dimpreună cu cei trei piloni tradiţionali ai acestuia - preoţii, primarii şi învăţă­torii gospodari - reprezintă un binecuvântat prilej de a redescoperi şi de a pune în lumină valoarea acestuia, rădăcină a exis­­ten­ţei naţiei noastre, cu întregul său alai de tradiţii, obiceiuri, frumuseţi ale spiritului şi culturii populare nepieritoare. Având în vedere toate acestea, dar şi celebrarea Zilei Culturii Naţionale, odată cu cea a poetului Mihai Eminescu, vă propun ca în prezentul articol să regăsim taina satului românesc, cu bucuriile şi neajunsurile lui, prin ochii celui numit pe drept omul deplin al culturii noastre.

A iubit Eminescu satul românesc? Unii, ghidându-se după ­înaltele sale preocupări şi pro­fun­de­le lui trăiri, ar fi tentaţi să spună că nu. Dar dacă ne vom apleca mai cu luare-aminte asupra vieţii şi operei lui, ne vom creiona o altă părere. Prin ru­be­­de­niile dinspre mamă şi dinspre tată, Eminescu îşi avea originea în lumea satului. Poate că de aceea, după afirmaţia celui mai cunoscut biograf al său, ­George Călinescu, deşi născut în oraşul Botoşani, poetul a trăit „ţărăneşte”. Satul Ipoteşti, elogiat atât de frumos în poeziile sale, era aşezat într-o zonă greu de egalat din punctul de vedere al tradiţiilor etnofolclorice, căci ţinutul Botoşanilor, spun etnologii şi etnografii, constituie o zonă de confluenţă între Moldova, Transilvania şi Bucovina.

Privind astfel lucrurile, putem afirma, fără a greşi, că universul poetic eminescian se leagă în bună măsură de tot ce defineşte satul românesc: casele ţărăneşti - considerate de el o reflecţie fidelă a naţiunii însăşi, poteci, coline, fântâni şi cumpene, bucium şi stâne, fascinantele şezători din serile lungi de iarnă, dar mai cu seamă mirajul poveştilor şi al cântecelor populare auzite în cadrul acelor veritabile „academii” rurale. Toate acestea i-au încântat copilăria, dar l-au şi însoţit pe parcursul zbuciumatei sale existenţe, uneori reprezentând un izvor nesecat de inspiraţie pentru opera sa. Să ne amintim, de exemplu, de nuvela Sărmanul Dionis, cu un netăgăduit caracter autobiografic: reflectând în faţa misterioasei cărţi a lui Zoroastru, dar şi în faţa marilor probleme existenţiale legate de timp şi spaţiu, personajul principal trăia aievea în vremurile de demult, părându-i-se „că aude şoptirea acelor moşnegi bătrâni, care, pe când era mic, îi povesteau pe timp de iarnă, ţinându-l pe genunchi, poveşti fantastice despre zâne înveşmântate în aur şi lumină”. Aceeaşi admiraţie faţă de cadrul rustic o regăsim şi în Geniul pustiu, prima operă în proză a lui Eminescu: eroul, Toma Nour, căruia autorul îi atribuie multe din trăirile şi simţă­mintele proprii, se lasă purtat ca de o vrajă zămislită de poveşti bătrâne şi de cântece populare.

A scos la lumină viaţa şi creaţia poporului prin culegeri impresionante de folclor

În poezia Codru şi salon, literatorul pune în antiteză lumea urbană, dominată de anumite particularităţi, cu cea rurală, faţă de care vădeşte o nostalgie fără seamăn, căci „acolo în depărtare e valea lui natală/ cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund”. Evadat în lumea satului, stihuitorul „ar vrea să mai vadă colibele de paie/ Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,/ Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,/ se ridica prin codri din fruntea unui deal”. Nu e singulară această dulce amintire a vieţii ca de poveste din satul unde a crescut şi a descifrat taina adâncă ce împărăţeşte peste case, peste oameni, cu poveştile lor minunate, peste însăşi existenţa rurală ca entitate inconfundabilă. În poezia Când crivăţul cu iarna… întâlnim aceeaşi recidivă: „Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate/ Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse, late,/ Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,/ Vânturi scutură aripe, zăpadă norii cern./ Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,/ S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,/ Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,/ Să cuget basme mândre, poetice poveşti”.

Este uşor de sesizat că poetul universalizează această fasci­nan­tă lume, transformând-o într-o notă definitorie pentru existenţa satului în general. Nu doar Ipoteştii lui erau de poveste, ci toate cătunele româneşti, după cum reiese din propria-i mărturisire lăsată într-o scrisoare adresată Harietei, nespus de în­ţe­­le­gătoarea lui soră: „E mult de-atunci Harietă, de când ne spuneau moşnegii poveşti. Po­veşti sunt nu doar la Ipoteşti, ci în toate satele de la noi”. Însăşi viaţa lui a confirmat acest adevăr neîndoielnic. Aflat într-o vacanţă la mătuşile lui, maicile Olimpiada, Fevronia, Safta şi Maria Iuraşcu, vieţuitoare la Mănăstirea Agafton din ţinutul Boto­şanilor, prin anii 1875, Eminescu mărturisea că, participând la o clacă de tors lână, a auzit din gura maicii Zenaida povestea lui Călin, ulterior versificând-o în cunoscutul poem omonim. Spicuim din întinsul gazel: „Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,/ Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;/ Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,/ Un papuc e sub o grindă, iar altul după uşă./ Hârâită, noduroasă, stă în colb râşniţa veche,/ În cotlon torcea motanul, pieptăindu-şi o ureche”. Pe lângă această ­imagine de-un dulce farmec ­moldovenesc mai întâlnim ­descrieri care par să provină chiar din chilia mătuşii sale călugăriţe: „Pe-a icoanei policioară busuioc şi mint-uscată”, „sub icoana afumată unui sfânt cu comanac/ Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac”.

Acestea şi multe alte neuitate experienţe trăite în lumea satului l-au determinat pe poet ca, la vârsta maturităţii artistice, să rămână fidel într-un mod admirabil universului sătesc, scoţând la lumină viaţa şi creaţia poporului prin culegeri impresionante de folclor, evidenţiind apoi, ca jurnalist, numeroasele neajunsuri ale ţărănimii, ale aşezărilor rurale, propunând totodată şi soluţii, ce s-au dovedit chiar vizionare, privind ameliorarea condiţiilor social-economice şi culturale ale vieţii obidite a ţăranului român.

Concluzionând, lumea satului românesc în gândirea lui Eminescu reprezintă o preocupare constantă, dar şi un nesecat izvor de inspiraţie, vădită nu doar în culegerile de folclor realizate de poet, ci şi prin pătrunderea ei în creaţiile originale eminesciene.

(Arhim. Mihail Daniliuc, Ziarul Lumina)