Formalismul opreşte accesul la esenţa Legii

Duminica a 27-a după Rusalii (Vindecarea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţar­nicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi, zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul.

Evanghelia ne prezintă una din vindecările minunate săvârşite de Mântuitorul Hristos, dar şi o discuţie destul de aprinsă pe care Acesta a purtat-o cu mai-marele sinagogii în care s-a petrecut minunea. Nu se precizează în ce localitate se găsea sinagoga în care învăţa Iisus într-o zi de sâmbătă. La un moment dat, a zărit acolo „o femeie care de 18 ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum” (Luca 13, 10-11). Nu se dă nici un amănunt cu privire la vârsta, starea socială sau localitatea din care provenea femeia respectivă. Fără ca ea să Îl roage să o vindece – poate nici nu ştia cine este –, Iisus o chemă lângă El, îşi puse mâinile peste ea, adresându-i cuvintele: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta” (Luca 13, 13).

Această vindecare printr-un singur cuvânt, dar şi prin punerea sfintelor Sale mâini, a provocat reacţia mai-marelui sinagogii, care a protestat în faţa lui Iisus şi a mulţimii de faţă, declarând că numai în cele şase zile lucrătoare ale săptămânii se pot face vindecări, nicidecum sâmbăta. Însă Mântuitorul i-a replicat, arătându-i că oricare dintre cei de faţă era obligat, prin forţa lucrurilor, ca şi în ziua de odihnă, în ziua sâmbetei, să se îngrijească de hrana şi apa necesară animalelor pe care le avea. Dacă aşa stau lucrurile şi îngrijindu-te de acestea nu încalci prevederile Legii Vechi, nu era oare firesc ca Hristos Domnul, Cel ce a venit în lume „ca lumea viaţă să aibă”, să o vindece pe acea femeie în zi de sâmbătă? Replica Mântuitorului a avut darul de a potoli „zelul” sau, mai corect spus, bigotismul şi formalismul mai-marelui sinagogii şi al celor care îi împărtăşeau părerea. Aceştia au plecat ruşinaţi, în timp ce mulţimea celor de faţă „se ­bucura de toate faptele slăvite de El” (Luca 13, 17).

Fără bigotism în serbarea Duminicii ca zi de odihnă

Două învăţături fundamentale se desprind din pericopa evanghelică de astăzi. În primul rând, trebuie să reflectăm asupra poruncii a IV-a din Decalog, care cere respectarea zilei de sâmbătă ca zi de odihnă. Biserica Creştină a rânduit însă ca zi de odihnă şi de rugăciune Duminica, fiindcă atunci a înviat Hristos din mormânt, în aceeaşi zi S-a arătat Apostolilor şi tot duminica S-a revărsat Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime, când s-au botezat primii creştini, întemeindu-se astfel în chip văzut Biserica Creştină. Acestea au fost motivele care au făcut pe primii creştini să se adune pentru rugăciune şi frângerea pâinii tot în prima zi a săptămânii.

Ne punem întrebarea: oare noi, creştinii de azi, cum ar trebui să prăznuim această zi? Oare trebuie să ajungem şi noi la bigotismul de care dădeau dovadă cândva evreii? Viaţa de toate zilele ne arată că acest lucru este de nerealizat. Ce s-ar întâmpla dacă un medic chirurg ar refuza o operaţie de maximă urgenţă într-o zi de duminică? Ce e mai de preţ: viaţa unui om sau interpretarea prea rigoristă a unui text biblic? Fără îndoială că un doctor care salvează o viaţă de om, indiferent în ce zi, este un creştin adevărat şi un om adevărat, care-şi pune sufletul pentru semenii săi, iar reuşita operaţiei lui poate fi considerată o adevărată rugăciune de mulţumire adusă lui Dumnezeu. Există în zilele noastre atâtea sectoare ale vieţii sociale care trebuie să funcţioneze fără întrerupere, în primul rând pentru folosul nostru, al oamenilor. În această situaţie, munca unor anumiţi semeni ai noştri nu trebuie considerată ca o încălcare a învăţăturii Bisericii, care ne cere să respectăm această zi. Adevăratul creştin, pus într-o situaţie ca aceasta, va şti să suplinească absenţa lui de la biserică printr-o rugăciune rostită în taina sufletului său, ori printr-o faptă de ajutorare faţă de un semen aflat în suferinţă. Ceilalţi însă, care se bucură de odihnă după o săptămână de muncă, au îndatorirea morală de a fi prezenţi în casa Tatălui Ceresc spre a-I mulţumi pentru tot ce le-a dăruit, dar şi pentru a încerca să-şi vindece gârbovia sufletească.

Răul şi întunericul spiritual nu au ce să caute în viaţa creştinului

Un alt aspect ce se desprinde din pericopa evanghelică de astăzi, strâns legată de modul în care un adevărat creştin trebuie să prăznuiască ziua de duminică, priveşte comportamentul femeii gârbove după vindecarea ei. Sfântul Evanghelist Luca relatează că ea slăvea pe Dumnezeu pentru izbăvirea ei din neputinţă. Asupra acestor cuvinte ar trebui să medităm astăzi, fiindcă noi, creştinii, ar trebui să slăvim neîncetat pe Hristos prin viaţa şi faptele noastre. În Epistola Sfântului Apostol Pavel către creştinii din Efes sunt prezentate o seamă de îndatoriri pe care trebuie să le respecte orice creştin. Apostolul ne cere „să ne întărim întru Domnul”, ca să putem sta împotriva uneltirilor diavolului, „având mijlocul nostru încins cu adevărul, îmbrăcaţi în platoşa dreptăţii şi luând asupra noastră pavăza credinţei”. În acelaşi text, Sfântul Apostol Pavel menţionează că lupta trebuie să fie purtată „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii” (cf. Efes 6, 10-17). Aceste lucruri sunt actuale şi azi. Creştinii sunt chemaţi să lupte împotriva „întunericului” şi a răutăţii acestei lumi a întunericului. Din nefericire, întunericul este foarte mare, greu de pătruns şi, cu atât mai mult, greu de risipit. S-a răspândit peste întreg pământul şi din nefericire şi peste ţara noastră, iar duhurile răutăţii care apasă peste întreaga suflare omenească îmbracă astăzi forme de mare diversitate: războaie între popoare, desfrâu sub toate aspectele, corupţie, minciună, lene, dezinteres faţă de problemele societăţii. Se vorbeşte mereu la noi de refacerea economică sau materială a ţării, dar prea puţini sunt conştienţi că aceasta este con­diţionată de refacerea noastră moral-spirituală. Nu ştim cum să ne îndreptăm pentru că nu-L cunoaştem pe Iisus Hristos. Numai când Îl vom regăsi cu toţii pe Mântuitorul Hristos, Lumina lumii, vom putea ieşi din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă. Să ne îndreptăm deci neîncetat gândurile şi nădejdile noastre spre Hristos, Izvorul vieţii, ori de câte ori ne simţim sufletul împovărat de păcate, să aducem la El şi pe alţii care poate Îl tratează cu indiferenţă, să cădem în faţa icoanei Lui şi să-L rugăm să ne vindece de toate suferinţele fizice şi sufleteşti. Şi dacă ne vom ruga cu stăruinţă, vom auzi acelaşi glas mângâietor care a dat sănătate şi femeii gârbove. Vom simţi şi noi mâna atotputernică a Mântuitorului, mâna pe care El o întinde în chip tainic tuturor celor care au nevoie de ajutorul Lui, gârboviţi de rele, tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei, pentru a ne izbăvi din păcate şi suferinţe, ca să ne ridicăm prin El din întuneric la o viaţă nouă de lumină şi de har.

(Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ziarul Lumina)