Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic

„În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceş­tia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.” (Ioan 17, 1-13)

Evanghelia Duminicii a 7-a după Sfintele Paşti ne oferă un fragment scripturistic profund teologic. Pericopa este parte a cuvântării de despărţire a lui Iisus Hristos, numită de comentatorii biblici, vechi şi noi, rugăciunea arhierească. Cuvântarea de despărţire e numită rugăciunea arhierească, întrucât Iisus Hristos se descoperă cu adevărat ca Unicul Preot şi Arhiereu, care Se aduce pe Sine Însuşi jertfă supremă, îmbrăţişând întreaga lume într-o rugăciune de mijlocire.

Temele pe care le atinge Evanghelia Duminicii sunt mai multe: viaţa veşnică, cunoaşterea lui Dumnezeu, existenţa din veşnicie a Fiului şi trimiterea Lui în lume, unitatea Fiului cu Tatăl şi unitatea ucenicilor. Iată de ce textul evanghelic devine un fundament pentru păstrarea şi transmiterea dreptei credinţei. În fapt, dreapta credinţă înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adevăr formulat şi fixat ca dogmă fundamentală la Sinodul I Ecumenic. De aceea, Biserica a decis, nu întâmplător, ca duminica aceasta să fie una de pomenire a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic. Sinodul I de la Niceea a mărturisit că Iisus Hristos nu este o făptură creată, nu este un om devenit Dumnezeu, ci este Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut".

Aşadar, aşezarea textului din Evanghelia după Ioan în Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic susţine biblic unitatea Sfintei Treimi formulată dogmatic la Niceea în 325. Unitatea fiinţială şi diversitatea personală a Sfintei Treimi au consecinţe ontologice pentru viaţa Bisericii şi pentru comunitatea creştină.

Unitatea Treimii şi unitatea Bisericii

Natura unică şi unitară a Dumnezeului-Treime se reflectă în unitatea Bisericii şi unitatea Bisericii indică spre această unitate. Teologia noastră măr­turiseşte unitatea şi unicitatea Bisericii, înţele­gând că Biserica este un eveniment şi o taină a prezenţei unicului Dumnezeu în creaţie, care cheamă întreaga făptură la această unitate „ca să fie una precum suntem şi Noi". În acelaşi timp, textul ioaneic ne întăreşte convingerea că Biserica este una şi, în sensul unicităţii ei, nu mai există o altă Biserică. „Una" din articolul 9 al Simbolului de credinţă nu e doar un simplu numeral, ci exprimă unitatea deplină care este evidentă în întreg conţinutul Crezului. Mărturisim credinţa întru-unul Dumnezeu, întru-unul Domn Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, în Biserică cea una şi într-un Botez.

Unitatea Bisericii, precum şi celelalte însuşiri ale ei mărturisite în Crez, reflectă însăşi natura Dumnezeului-Treime. După părintele Boris Bobrinskoy, sfinţenia Bisericii este însăşi participarea la sfinţenia lui Dumnezeu, sobornicitatea este o reflecţie a tri-unităţii Persoanelor divine, iar apostolicitatea ei este întemeiată pe ierarhia Persoanelor Dumnezeului-Treime. Dumnezeu-Tatăl este principiul născător al Fiului şi purcezător al Duhului Sfânt, deci întreaga viaţă dumnezeiască este o continuă ieşire şi revenire în Tatăl: „au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut acum că Tu M-ai trimis"; „şi Eu vin la Tine".

Monarhia Tatălui este principiul unic care face ca Dumnezeul-Treime să fie Unicul Dumnezeu. Într-un mod similar, unitatea Bisericii decurge din unitatea lui Dumnezeu. Unitatea Bisericii, care este după chipul unităţii divine, nu se poate disocia de taina unităţii Sfintei Treimi, deoarece unitatea nu este o chestiune ab­stractă şi impersonală, ci este o comuniune veşnică, este „concelebrarea Persoanelor dumnezeieşti între Ele în taina infinită a iubirii intra-treimice". Această iubire este „o plinătate absolută", încât în ea nu există nici o formă de revelaţie internă. Persoanele Sfintei Treimi sunt Dumnezeu deplin, a Cărui fiinţă necunoscută oamenilor poate fi intuită ca iubire absolută sau deplină. Observaţiile pe care părintele Bobrinskoy le face sunt importante având în vedere sensurile catholicităţii (sobornicităţii) Bisericii. Biserica este catholică într-un sens extensiv sau geografic, dar, în acelaşi timp, catholicitatea ei este una calitativă sau intensivă. În această situaţie, fiecare Biserică locală este Biserica lui Hristos sau Biserica cea Una, fiind Biserica deplină într-un anumit loc. Aşa cum fiecare Persoană a Sfintei Treimi poartă în Sine plinătatea vieţii şi fiinţei dumnezeieşti, tot aşa fiecare Biserică locală este Biserica întreagă. Observaţia este cu atât mai utilă, cu cât, conform teologiei noastre, o Biserică locală este Biserica în măsura în care păstrează şi transmite în lume învăţătura apostolică deplină.

O altă trăsătură a unităţii Bisericii este aceea că „unitatea nu e uniformitate". Părintele Patriarh Daniel subliniază într-un articol din revista „Teologie şi viaţă", apărut în 2003, trei tipuri de unitate în sânul Sfintei Treimi. O unitate de origine, care vine de la Tatăl, Care naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt, o unitate de conţinut, care este plinătatea fiinţei divine pe care o conţine fiecare Persoană dumnezeiască şi o unitate a vieţii în libertate, adică dăruire şi sălăşluire reciprocă a unei Persoane divine în celelalte. Deci, dacă unitatea de origine este în Tatăl, unitatea de conţinut este plinătatea fiinţei divine ipostaziată de fiecare Persoană treimică, unitatea în diversitate se regăseşte în iubirea intratrinitară deplină, dar în acelaşi timp, neuniformă. Această libertate manifestată în iubirea perihoretică intratrinitară certifică posibilitatea existenţei unui pluralism teologic. Am putea spune că în acest fel se poate înţelege forma de manifestare locală sau contextuală a Bisericii celei una. Se mai cuvine adăugat faptul că „pluralitatea formelor de expresie trebuie să comunice acelaşi conţinut al dreptei credinţe. De aceea, aminteşte Patriarhul României limita pluralismului în Biserică este erezia, pentru că afectează conţinutul comun al credinţei unice a Bisericii celei una".

Unitatea Treimii şi viaţa credincioşilor

Originea unităţii Bisericii este, deci, Sfânta Treime, iar Botezul celor ce devin creştini este încorporarea lor în Biserică şi înfierea în comuniunea de viaţă a Sfintei Treimi. Dacă viaţa credincioşilor în Biserică este un răspuns la iubirea Persoanelor Sfintei Treimi, atunci Biserica este o icoană a iubirii Sfintei Treimi şi anticipare a comuniunii depline în Împărăţia lui Dumnezeu. În mod concret aceasta presupune o schimbare la nivel existenţial a relaţiilor inter­umane. Dacă această prefacere nu ar avea loc, dogma Sfintei Treimi n-ar avea nici o importanţă. Dumnezeul-Treime este dragoste, de aceea dragostea este liantul absolut necesar al relaţiilor inter­umane. În contextul acestei iubiri care ne leagă, oamenii conştien­tizează importanţa celorlalţi pentru propria existenţă. Omul nu este om deplin atât timp cât existenţa sa nu întâlneşte o altă existenţă umană, la fel ca a lui, dar totuşi diferită. Când vieţile se întâlnesc se naşte iubirea, care, la rându-i, naşte altă viaţă. Când existenţele diferite se conjugă, ele se îmbogăţesc, creează comuniune şi legătură.

Peste toate acestea, întâlnirile dintre oameni, înţelese ca evenimente ale devenirii noastre, contribuie la dobândirea mântuirii personale. Putem înţelege şi astfel mântuirea ca participare la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi. Viaţa Sfintei Treimi se extinde între oameni, iar oamenii facilitează crearea de evenimente sfinţitoare, pe care le numim acte liturgice, în care se anticipează comuniunea tuturor în Împărăţia lui Dumnezeu.

(Sursa: Ziarul Lumina)