Mircea Radu IACOBAN

Cum bine se ştie, din totdeauna istoria au scris-o învingătorii, trăgând, nu-i aşa, spuza pe turta lor. Mai câte o exagerare, mai câte o minciunică, mai câte o contrafacere majoră, fiindcă nu prea are cine şi cum să-ţi replice, iar contrazicerea variantelor devenite oficiale în unele ţări chiar se pedepseşte prin lege. Mucles, lăsaţi interpretările personale, staţi la locul vostru, s-a decis demult, asta-i istoria unanim aprobată! Decizia privind vinovăţiile în declanşarea celui de al Doilea Război Mondial este răsvalidată şi de mult sigilată: Germania şi Hitler. Sau invers: Hitler şi Germania. Adevărat, ceva murmure au fost chiar imediat după procesul de la Nuremberg, după care unii cercetători din diverse ţări şi continente au îndrăznit să avanseze, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai răspicat, şi alte ipoteze, de regulă sugerând nuanţări. S-a ajuns însă şi la propuneri de răsturnare completă a imaginii temeinic încetăţenite în mentalul umanităţii, dar nimic nu s-a schimbat fundamental şi varianta învingătorilor rămâne, pare-se, pe vecie de neclintit. O carte apărută recent la Chişinău („Istorie şi adevăr” de Eugen Statnic) trece amănunţit în revistă o mai puţin frecventată bibliografie la temă, autorul postându-se aproape fără rezerve de partea celor ce aproape că-l absolvă pe Hitler, considerat victimă a uneltirilor „perfidului Albion”, a maşinaţiunilor Poloniei, Statelor Unite, Franţei şi Rusiei. Statnic este unul dintre cei mai serioşi cercetători ai perioadei, lui datorându-i-se câteva alte cărţi de real interes (mai ales referitoare la istoria Basarabiei), unele comentate de noi chiar la această rubrică. Basarabean de origine, trăitor în Germania, s-a remarcat prin invenţii şi inovaţii în domeniul electronicii şi electrotehnicii, unele aducându-i concernului Siemens un profit net de circa un miliard de euro (lampa „Dulux”). Numai că, mărturiseşte autorul, „Pasiunea mea pentru electronică s-a stins brusc şi iremediabil (...) A rămas o singură pasiune, una nouă şi veche totodată – adevărul în privirea asupra lumii şi istoriei omenirii”. Un istoric amator deci, numai că a purces în această nouă îndeletnicire cu aceeaşi seriozitate ce l-a caracterizat în toate cele, a parcurs o bibliografie imensă, în mai multe limbi, a cercetat hectare de documente, unele inaccesibile până nu demult, astfel asigurându-şi o largă şi cuprinzătoare viziune, ce nu se află la îndemâna oricui, oricât de avizat şi de profesionist ar fi considerat. Dacă e să-i reproşez ceva, ar fi vorba despre faptul că, sedus de amploarea, rezonanţa şi spectaculosul revizuirilor, acordă credit deplin susţinătorilor teoriei inocenţei lui Hitler, eliminând îndoiala din demersul său istoriografic – altfel, cel puţin ca documentare, demn de stimă. Pare a-şi însuşi, astfel, opiniile lui L. Hart („Hitler a fost atras în război, nu numai el singurul, ci şi alţii”, „Churchill a fost groparul Imperiului Britanic”, „Hitler nu a vrut războiul”), alcătuind, între altele, şi o listă nominală în care-i orânduieşte pe o parte pe cei „care au voit războiul” şi pe cealaltă pe „oamenii care nu au voit războiul”. Cum era de aşteptat, Hitler se află în cel de al doilea tabel, alături de Mussolini, Gőring ş.a.! Fiecare dintre cei înşiraţi în tabelul „pacifiştilor”, pornind, desigur, de la Hitler, comportă cel puţin discuţii, dacă nu respingerea directă şi hotărâtă a unei categorisiri aflată în marginea scandalosului. Aviatorul Lindberg a militat nu împotriva războiului în sine, ci a participării Statelor Unite; de altfel, s-a înrolat voluntar şi a executat cu succes misiuni de luptă împotriva Japoniei. „Pacifistul” Mareşal Manstein n-a agreat unele decizii tactice ale lui Hitler, dar el este autorul planului invaziei germane în Franţa. Generalul Guderian a demisionat nu ca protest faţă de războiul declanşat de nemţi, ci faţă de amestecul politicii în deciziile militare. Alt „pacifist”, Reichenau, între altele a comandat masacrarea celor 33.000 de evrei ucraineni la Babâi Yar ... şi tot aşa înainte. Să ne mai referim la al de Gőring, comandantul Luftwaffe, inclus şi el printre inamicii războiului? Ori la Mussolini? Cealaltă listă, a „aţâţătorilor la război”, îi menţionează pe Einstein, Roosevelt, Churchill, Golda Meir, şi-i ornată mai ales cu personaje de origine evreiască (să fie un reflex al faptului că principalele referiri bibliografice menţionate de autor sunt cărţi ale unor autori germani, publicate în edituri germane?). „Eu nu sunt istoric – spune Statnic – ci un cititor pasionat de istorie”. Depinde de ce citeşti, şi, mai ales, de capacitatea de a te distanţa, rezistând seducţiei lecturii, totdeauna fără să uiţi îndemnul „Audiatur et altera pars”. Mai ales că, în cazul de faţă, „altera pars” a fost din totdeauna mult mai vocală, operând cu ratificări definitive, întemeiate pe realităţi în cea mai mare măsură evidente. „După o experienţă de o viaţă – spune octogenarul Statnic – am voie să-mi spun părerea, ştiind, însă, că a spune adevărul în societatea ˂liberă˃ de azi, e un risc”. Și l-a asumat.