Orbul vindecat, apostol al harului tămăduitor

„În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui”. (Duminica a VI-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38)

Dumnezeu Însuşi S-a făcut cunoscut oamenilor

Pericopa evanghelică din Duminica a VI-a după Paşti ne înfăţişează una dintre minunile Mântuitorului, arătându-ne felul în care Lumina dumnezeiască, adică Dumnezeu Însuşi, S-a făcut cunoscută oamenilor, dăruind lumină ochilor sau vedere unui orb din naştere.

Este un fapt îndeobşte cunoscut că dintre toate simţurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, vederea este cea mai de preţ şi necesară pentru viaţa noastră. Să ne gândim la acel orb nefericit din Evanghelia, sortit să trăiască într-o veşnică împărăţie a întunericului, care nu s-a bucurat nicicând de lumina zilei, n-a putut simţi privirea duioasă şi ocrotitoare a părinţilor, dar nici pe cea compătimitoare a celor care îi aruncau un ban în mână, n-a putut nicicând să admire un răsărit sau un apus de soare, farmecul unei nopţi cu cerul înstelat ori frumuseţile naturii înconjurătoare.

Dumnezeiasca vindecare şi anchetatorii ei

Minunea săvârşită de Hristos cu orbul din naştere a impresionat profund pe toţi cei care au fost de faţă la săvârşirea ei ori au auzit vorbindu-se despre ea. Aceasta a zguduit tot Ierusalimul şi a uimit întregul popor, a adus bucurie în sufletele ucenicilor şi ale tuturor celor care Îl urmau pe Mântuitorul. Doar mai-marii Templului şi fariseii, plini de ură împotriva Mântuitorului, pe Care, cu puţin înainte de săvârşirea minunii, intenţionau să-L omoare cu pietre, pornesc o adevărată anchetă ca să afle dacă este posibil ca un orb din naştere să dobândească vederea tocmai prin Acest Iisus din Nazaret. De aceea cel ce fusese orb este adus în Templu şi interogat despre felul în care a primit vederea; sunt aduşi apoi şi părinţii lui ca să mărturisească dacă a fost cu adevărat orb din naştere, este chemat el însuşi a doua oară pentru cercetări. În neputinţa lor de a nega minunea, fariseii n-au găsit un alt răspuns decât acela că Iisus este un păcătos. Dar, spre uimirea lor, orbul vindecat, care nu citise Legea lui Moise sau profeţii, a ştiut să dea un răspuns necruţător acelor farisei care se declarau cu mândrie ucenici ai lui Moise.

Minunile şi nevăzătorii lor

Ce învăţătură putem desprinde din această cutremurătoare pericopă evanghelică? Un lucru este sigur: orbul care a mărturisit deschis pe Domnul poate să ne slujească şi nouă drept pildă de credinţă. Prin credinţă ne deschidem sufletul ca să primim pe Dumnezeu şi învăţătura Lui cea sfântă şi adevărată. Cel ce crede intră în legătură cu Dumnezeu şi în el se revarsă puteri dumne­zeieşti care-l întăresc, îl luminează, îl mângâie, îl înalţă spre tronul ceresc. Credinţa este aceea care ne umple de lumina învăţăturii lui Dumnezeu şi de puterea Lui cea fără de margini, ne pune sub ocrotirea Lui în toate împrejurările vieţii. O credinţă puternică şi sinceră poate să facă adevărate minuni, deşi noi nu credem ca să vedem minuni la tot pasul. Dar dacă medităm mai adânc, oare faptul că prin credinţă se stabileşte o legătură între noi şi Dumnezeu, că Dumnezeul Cel necuprins Se sălăşluieşte în cuprinsul inimii noastre mărginite nu este o adevărată minune? Şi, în afară de aceasta, faptul că ea, credinţa, schimbă sufletul, că face dintr-un om rău unul bun, dintr-un egoist un om jertfelnic, dintr-un răzvrătit şi certăreţ un făcător de pace, dintr-un păcătos un om cu viaţă sfântă, nu este tot o minune?

Omul credincios, văzătorul celor nevăzute

Adevăraţii credincioşi nu caută minuni, nu se îndoiesc în inima lor de realitatea existenţei lui Hristos şi a tuturor faptelor Sale, aşa cum făceau fariseii din Evanghelia de azi, nu-şi aduc aminte de Dumnezeu doar atunci când sunt copleşiţi de necazuri şi strâmtorări. Adevăraţii creştini se străduiesc neîncetat ca prin harul lui Hristos sufletele lor să devină mai curate, mai pline de iubire, de blândeţe, de smerenie şi de pace. În acelaşi timp, ei caută să se îmbogăţească mereu cu tot mai multe fapte bune. Credinţa noastră în Dumnezeu şi dragostea faţă de El şi de semenii noştri trebuie să se facă vădită în săvârşirea de fapte bune. De aceea, ca să ne arătăm credinţa în El, să urmăm pururi în viaţa noastră minunatele pilde de dragoste faţă de aproapele şi desăvârşirea binelui pe care ni le înfăţişează Mântuitorul şi aleşii Săi. În felul acesta vom putea fi „lumină lumii", pildă vrednică de urmat, ca viaţa tuturor să fie mai bună şi mai luminoasă, ca pacea şi buna înţelegere să stăpânească pretutindeni.

(Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sursa: Ziarul Lumina)