Duminica a IV-a din Postul Mare: Sfântul Ioan Scărarul

Acest Părinte al Bisericii a fost cu adevărat mare, de vreme ce Biserica a socotit ca una din Duminicile Postului Mare să-i fie dedicată. Cartea sa „Scara raiului”, este cu adevărat o scriere dumnezeiască şi inspirată. Ea sintetizează întreaga spiritualitate răsăriteană, fiind o hrană pentru creştini cu nimic mai prejos de Sfânta Scriptură. Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru (sec. XII-XIII), în „Tâlcuire la Poruncile Domnului”, IV, arătând valoarea acestei cărţi, scria că pentru mântuire, sunt suficiente cărţile Sfântului Ioan Gură de Aur mirenilor iar monahilor le este suficientă „Scara”: „Este de ajuns numai acesta [Ioan Scărarul] să înveţe cu acrivie turmele monahilor toată nevoinţa cea plăcută lui Dumnezeu. Căci acesta construind o scară duhovnicească şi potrivind-o în cele treizeci de trepte ale dumnezeieştilor virtuţi, îi duce pe cei ce vor de la pământ la cele cereşti şi împreună cu îngerii îi înfăţişează lui Dumnezeu pe monahii purtători de cununi. […] Vezi de cât folos este plină rânduiala scrierilor acelei sfinte învăţături. Iar dacă cineva ar vrea să accepte scrierile folositoare ale acestei învăţături şi va desfăşura pergamentul şi va începe să exploreze cele nepătrunse ale acesteia şi să le atingă, va afla acolo o comoară neprădată, fiind mai preţioasă decât un pământ cu metale şi aurifer, şi râu va afla de lapte şi miere. Căci toată acrivia petrecerii celei monahiceşti o face cunoscută acest preacuvios părinte, precum şi de unde se naşte fiecare dintre pierzătoarele patimi, şi cum este stăpânită şi cum se taie, şi aşa cum numai dumnezeiescul Hrisostom îndestulează lumea prin învăţăturile sale, precum am zis mai înainte, la fel şi acesta îndestulează adunările monahilor”.

ViaţaSfântului Ioan Scărarul

Se cunosc doar câteva elemente biografice ale Sfântului Ioan Scărarul, cele mai multe dintre ele păstrate în scurta Viaţă a Sfântului Ioan Scărarul, scrisă de Daniil din Raith, tradusă şi în preambulul ediţiei părintelui D. Stăniloae din „Filocalia IX”. Practic viaţa unui monah care a stat zeci de ani izolat în pustie nu are nimic spectaculos, însă curiozitatea nu ne lasă şi parcă am dori să ştim mai multe despre poate cel mai faimos monah sinait din toate veacurile. Astfel, a intrat la vârsta de 16 ani în Muntele Sinai şi a fost tuns monah la 20 de ani, ucenic al bătrânului Martirie, după care au urmat aproximativ 40 de ani de lupte ascetice şi nevoinţe.

Ca şi completare la Viaţa amintită mai înainte au fost adăugate câteva povestiri despre Sfântul Ioan, fără autor, preluate de Părintele Stăniloae din ediţia greacă din 1970 a Scării[1]. Astăzi ştim cu siguranţă că aceste povestiri aparţin Sfântului Anastasie Sinaitul, scriitor prolific, urmaş al marelui stareţ. Una din colecţiile sale de povestiri care se referă mai ales la părinţii din Muntele Sinai, cuprinde şi pe cele deja cunoscute despre Ioan Scărarul, şi una în plus.   

[I, 11] „Acelaşi avvă Martirie, când l-a tuns pe cuviosul părintele nostru Ioan, egumenul, fiind în vârstă de 20 de ani, l-a luat pe el cu sine şi a plecat la stâlpul pustiei noastre, Ioan Savaitul, care petrecea în pustia Goudda, având cu el ucenic pe Ştefan Capadocianul. Aşadar, de cum i-a văzut pe ei bătrânul, Savaitul, ridicându-se, a pus apă într-un lighean mic şi a spălat picioarele ucenicului [lui Martirie] şi i-a sărutat mâna, iar lui  Martirie, stareţul, nu i-a spălat picioarele. Prin urmare, s-a smintit  Ştefan de întâmplare. Dar după plecarea avvei Martirie şi a ucenicului lui, văzând cu ochi străvăzător că propriul lui ucenic s-a smintit, Ioan Savaitul a zis către el: „Pentru ce te-ai smintit? Crede-mă, cine era ucenicul acela nu ştiu, dar eu am primit pe egumenul Sinaiului şi picioarele egumenului le-am spălat”. După patruzeci de ani, [Ioan, ucenicul lui Martirie] a devenit egumenul nostru, potrivit profeţiei bătrânului”.

[I, 12] „Nu numai Ioan Savaitul, ci şi  Stratighie, zăvorâtul, deşi nu a ieşit deloc din chilie în ziua în care Anastasie egumenul, l-a tuns pe Ioan, l-a văzut pe el coborându-se de pe Sfânta Culme şi, chemându-l pe Martirie, şi acesta, pe ucenic, zise către bătrân: „Spune mie, Martirie, de unde este copilul acesta şi cine l-a tuns pe el?” Zise către el Martirie: „robul tău, părinte, este ucenicul meu, şi l-a tuns pe el Anastasie, egumenul”. Atunci zice către el Stratighie: „Pe sfânta pronie! Martirie, cine se duce să-i spună lui Anastasie că astăzi a tuns pe egumenul Sinaiului?”

Şi cu adevărat pe drept cuvânt şi cu vrednicie au profeţit cuvioşii părinţi despre preacuviosul părintele nostru Ioan. Căci acesta era împodobit cu toată virtutea şi strălucea, încât părinţii locului l-au numit pe acesta al doilea Moise. Aşadar, într-o zi, când au venit aici în jur de vreo şase sute de străini şi când şedeau ei la masă şi mâncau, a văzut cuviosul Ioan, părintele nostru, pe un om tuns scurt, îmbrăcat evreieşte în haină de lână, alergând încoace şi încolo şi poruncind cu autoritate bucătarilor şi iconomilor şi chelarilor şi celorlalţi slujitori. După ce a plecat poporul şi slujitorii au şezut să mănânce, a fost căutat şi acela care alerga pretutindeni şi dădea porunci şi nu a fost găsit. Atunci robul lui Hristos, egumenul, zice: „Lăsaţi-l pe el. Nimic străin nu a făcut Domnul Moise slujind în propriul lui locaş”.

Cinstirea memoriei Scărarului

[I, 16] „Urmând a se duce la Domnul preacuviosul nostru egumen Ioan, acest al doilea Moise al nostru, anul trecut, a stat lângă el plângând Gheorghe, episcopul, propriul lui frate, zicându-i: „Iată, mă laşi şi te duci. Dar eu mă rugam mereu ca tu să mă petreci, căci eu, fără tine, nici nu sunt în stare să păstoresc obştea”. Zice către el Ioan: „Nu te îngriji, nici nu te întrista, că dacă voi afla îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, nu te voi lăsa să plineşti anul în urma mea”. Ceea ce s-a şi întâmplat căci în zece luni a plecat episcopul în pace la Domnul în zilele iernii trecute”.

Această ultimă povestire l-a condus pe editorul ei, A. Binggeli la concluzia că Sf. Ioan Scărarul a avut un frate Gheorghe, episcop, poate chiar de Raith. Iar faptul că povestirea este scrisă la un an după moartea sa arată pe de o parte că unul din scopurile nedeclarate ale adunării într-o colecţie a povestirilor sinaite, este tocmai cinstirea memoriei Scărarului. Povestirea ne ajută pe de altă parte să restabilim şi o posibilă dată a morţii Sfântului Ioan. Faptul că datarea acestor povestiri a fost stabilită între anii 660-670, rezultă că moartea Sfântului Ioan Scărarul a survenit, cel mai probabil între anii 659-669 şi nu în anul 649, cum considera F. Nau[2] la începutul secolului XX.

[1] Filocalia IX, ed. Humanitas, 2002, pp. 44-45.

[2] F. Nau, „Note sur la date de la mort de S. Jean Climaque”, Byzantinische Zeitschrift, 11, 1902, pp. 35-37.

 (Sursa: http://www.parohiacopou.ro)