Păcate care fac să nu putem vedea nici ce e raiul, nici ce e iadul

Astăzi vă propunem să lecturați câteva îndemnuri, constituite într‑o serie de răspunsuri ale părintelui Arsenie Papacioc, cu privire la câteva dintre ispitele și patimile cele mai frecvente cu care ne confruntăm în viața duhovnicească: mândria și slava deșartă, vorbăria și curvia.

Cum putem birui și alunga de la noi slava deșartă și cugetul mândriei?

E adevărat cum spun un Sfinții Părinți: „Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat”. Nici o patimă nu te apropie mai mult, într‑o asemănare cu diavolul, ca mândria.

Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea și cu grozavele împrejurări ale vieții, dar mândria nu se poate apăra cu nimic. Ea are nesuferita cutezanță să stea lângă orice virtute și chiar - la cine poate - se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit și, întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: „E smerit mândrulețul!”.

Fiind atât de primejdioasă și atât de prezentă la toate vârstele și rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat (căci și în el se ascunde Hristos) și chiar să‑l întrebe, pentru a‑i cere o părere, măcar și convențional, și acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.

E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că - cine știe? - harul lui Dumnezeu se sălășluiește mai mult în cei simpli și nebăgați în seamă. Pleacă‑te (măcar pentru smerenie trupească, cum se zice), că tot este un sunet plăcut, și vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăiești și să te vezi, și te vei convinge, în drumul vieții, că înțelepciunea stă sigur mai mult unde este smerenie, pentru că acolo este Dumnezeu.

Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreață numai prin două cuvinte: „Eu sunt…”; și căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că, fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăția de unde au căzut îngerii. Iată, la repezeală, gândurile și îndemnurile mele, ca să poată cineva delibera că Dumnezeu ne‑a făcut frumoși singur, numai pentru El.

Ce să facem să ne putem stăpâni limba și să dobândim darul tăcerii?

Vorba multă este mai mult deșertăciune, decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta și pe lumea cealaltă. Se zice că cei mai mulți din osândiții iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău.

Trebuie să‑l iubești, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuitorului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învățăturilor sale, ca singură cale spre mântuire - IUBIREA - și a urmat neuitata și sfâșietoarea Golgotă.

Trebuie făcută educație de amănunt a răspunderii ce avem pentru viața noastră, singurul timp ce îl avem să ne punem pază limbii și să ne curățim inima de răutate. Sfântul Grigorie Teologul spune: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rușinos” și, cu atât mai grozav, de orice cuvânt ucigător. Patericul va fi de mare folos la capitolul „Folosul tăcerii”. Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar dacă este întărită cu lucrare, este încununată”. „Că viața fără cuvânt mai mult folosește, iar cuvântul și strigând supără. Iar dacă și cuvântul și viața se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia”.

Închide pe Domnul în inimă și ai luare aminte acolo, și să stai acolo, înaintea Domnului fără să ieși: atunci îți vei da seama de orice fir de praf. Așa începe învățătura tainică; ea înseamnă o oglindă pentru minte și o făclie pentru conștiință. Ea usucă desfrâul, înăbușă furia, alungă mânia și ridică mâhnirea, înlătură cutezanța, nimicește deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smerește cu adevărat și ai cugetare fără lingușire; rănește pe demoni, curăță trupul și nu este părtașă, ci străină de orice lucru spurcat.

Cugetă mereu: „La cine mă voi duce? Sunt vierme…”. Acesta și altele, care țin de gândul morții și al veșnicelor așezări, aparțin de învățătura tainică.

Cum se putem birui mai ușor războiul desfrânării și al gândurilor trupești?

Pentru biruirea războiului curviei, în orice stadiu s‑ar afla, trebuie, mai întâi, cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat de ajuns la o biruință totală. La început, fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putință.

Începutul acestei lupte este ca omul să vrea neapărat să scape de acest război. Apoi, să se roage cu toată inima la Dumnezeu și la Maica Domnului, să‑l ajute. Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile. Să nu primească în minte momelile care vin și care pot părea a fi nevinovate și încep să se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându‑și mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n‑au cuvinte.

Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleșitor, să suspine la Maica Domnului și să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească rupt și curat, fără menajamente și fără învinuirea momentului, împrejurării, sau a persoanelor. Mărturisindu‑se mai des, îl va ajuta foarte mult.

Duhovnicul îl va înțelege, îl va iubi, îl va asigura cănu e singur, dar nici nu‑l va lăsa în motivările lui, „că ar fi necesar și prea firesc”. Duhovnicul să aibă râvnă și bunătate, să‑l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă și cu multe capete. Se recomandă lectură, cărți și orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greșeala, prin pocăință, și aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără de pocăință s‑ar cunoaște vreo iertare. Păcatul acesta face să nu puteți vedea nici ce e raiul, nici ce e iadul cu adevărat, și la aceasta ar trebui gândit și meditat mai mult.

Pentru cei ce au poziție duhovniceasca, și totuși sunt răniți mai mult sau mai puțin, și trec prin baia pocăinței, li se consideră drept accidente și vor avea motive serioase să intre cu adevărat într‑o smerită smerenie, și aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu față de cel care are părerea de sine că nu e căzut.

Nu e un paradox, este și o dreptate, și o mare milostenie divină. El, Stăpânul și Păstorul Cel bun, a lăsat stâna de oi și a mers să caute oaia rătăcita și a purtat‑o pe umeri fericit, ducând‑o la staulul împărăției slavei. Citeam ceea ce vă spun acum: „Sunt, frate creștine, crede‑mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici, pe pământ, cu plăceri trecătoare și vinovate și în cer a împărăți cu Iisus Hristos”. Atunci, fărădelegea își va astupa gura sa (Ps. 106, 42). Nebunule, acel timp de care abuzezi îți sapă groapa, și ziua de mâine va fi veșnicia! Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară și cu firea dinăuntru. (fragmente din „Ne vorbește Părintele Arsenie Papacioc” - vol. 1)

Cuvânt despre iubirea Maicii Domnului față de neamul omenesc

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiți, slabi și prigoniți în orice fel, decât s‑ar simți înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfește mereu, suferă mereu și cred că se luptă chiar și cu dreptatea divină, apărând pe neputincioșii care o cer în ajutor. Iubește peste închipuire de mult și fără de alegere, și pe cei ce sunt răi, și chiar și pe cei nepăsători.

Nici un păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, că Maica Domnului îl apără.

O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranță, așadar, trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voința unui Frate atât de bun și a unei Mame atât de îndurătoare!

„O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri!” (se zice despre călugări). „Ah, nu este timp de odihnă, chiar acum, când se apropie sfârșitul vieții mele!” Maica Domnului ne iubește mult. Ea vede în noi prețul morții lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne dorește lucruri mai mari decât ne dorim noi înșine.

Ea se arată cu inimă largă chiar și față de aceia care, fie din nepăsare sau din nerecunoștință, aleargă rar la dânsa. Dar, cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerșesc ajutorul? Aceștia nu numai că sunt iubiți mult, dar chiar sunt slujiți de dânsa.

Maica Domnului ne răpește inimile. Aș vrea să am toate inimile sfinților și ale îngerilor, pentru a iubi pe Maica Domnului. Și oricât ar iubi‑o cu toată puterea lor îngerii, cu toată sfințenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubește ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată‑te că‑mi ești mamă”, iar ea îi răspunse: „Arată‑te și tu că‑mi ești fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului, care ne este mamă. Haideți să‑i arătăm și noi că‑i suntem fii!