Lucian AVRAMESCU

27 de miniştri, cu premieriţa 28, au jurat cu mâna pe conştiinţă că vor sluji ţara. Acest spectacol, împovărat de biblii şi steaguri, în recuzita sa scenografică, se repetă tot mai des în România postdecembristă, o ţară din ce în ce mai mică numericeşte şi tot mai mare ca guvern. Cu membrii suiţi în Dealul Cotrocenilor să numere cruci pe piept sau să uite să le facă fiindcă nu intră în exerciţiul lor, făceai repede o clasă şcolară aglomerată, cu Bulă aflat şi el pe undeva. Dacă adunăm cei 170, înţeleg, de secretari de stat (la prima încercare, numită Grindeanu, numărul era, al miniştrilor cu secretari de stat cu tot, de 80, dacă nu m-a păcălit statistica anunţată), facem de-un batalion. Regiment devine guvernul dacă adunăm secretarele, pierzătorii de vreme pe coridoare, şoferii, bodyguarzii şi, la ce plevuşcă aşezată pe bani publici avem, facem de o divizie mecanizată, fiindcă toţi, până la femeile de serviciu, nu mai umblă pe picioarele personale, ci cu picioare rotunde Mercedes. Puzderia asta de lume patriotică s-a cocoţat aici sus să ne spună, pe câteva voci, între care una mai apăsată, că misia pentru care transpiră e binele poporului. Vor face, ca de fiecare dată la jurământ, din potecile cu noroi ale patriei, autostrăzi şi alte cele.
În ultimele dăţi, spectacolul s-a petrecut sub privirile înţepenite ale sasului din Deal, neputincios ca un monument. Pentru a fi dat deoparte din industria bănuielilor, nu râde şi mustruluieşte, ca un diriginte de clasă, câteva minute, la sfârşit, după care pleacă îmbufnat, punând în cei trei paşi până la uşile care se deschid şi se închid în urma sa toată nemulţumirea unui şef de familie care, întors acasă de la muncă (de la schiat) îşi găseşte nevasta căcălivă şi totul vraişte. Nu mai dă, ca ălălalt, şampanie şi nu râde la bancuri. Cu asta se mai încheie un spectacol care cuprinde şi multă pantomimă. Jurământul fiind acelaşi, cu excepţia celui rostit teatral, de micuţul actor care e şeful culturii de azi, reprezentant la vârf al breslelor scrisului de romane, al pictorilor şi compozitorilor, ridicându-l la reţeta filmului istoric, totul e plicticos de patriotic şi fiecare se roagă în gând să se termine mai repede. Concluziile se trag la Vila Lac X, unde e permis şi un adaos de icre negre stropite cu şampanie.
Tragic e că toată această înmulţire de la un executiv la altul, care împarte şi-şi împarte banii poporului, coincide cu o micşorare până la dispariţie a beneficiarului bănuit. Dacă beneficiarul e poporul, apoi el nu prea mai e. Un sfert din cei aproximativ 20 de milioane a migrat. Şi dacă poporul e din ce în ce mai mic, mă tot întreb de ce se tot umflă guvernul, recrutând din toate cătunele politice cu votanţi fideli pe cei mai bâlbâiţi indivizi, expresivi doar prin ceafa groasă şi fruntea care se termină la un centimetru de sprâncene? Cu câteva excepţii, guvernul mare al din ce în ce mai micii mele ţări e compus din repetenţii clasei. Dar, linişte. Guvernul, de mâine începând, toarnă autostrăzi şi face spitale. Înveleşte şcoli. Apoi creşte nivelul de trai. Să nu-l încurcăm, aşa că închei dezgustat, dar cu înfrigurată emoţie.