Versetul „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, tâlcuit de Mitropolitul Bartolomeu Anania

Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuţiuni pe care le cunoaştem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: „Crezi tu că pot să fac eu asta?”. Iar el spune: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Aceasta înseamnă că era conştient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-a fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înţelegem că, în sine, credinţa omului nu este niciodată suficientă în faţa lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinţei, dar să ştiți un lucru: omeneşte, noi suntem limitaţi. Întotdeauna între ceea ce putem noi să realizăm şi deplinătate rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferenţă, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numeşte har.

Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul şi cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăbliţa şi cu condeiul după tine şi te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăbliţa. Şi-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca şi şterge tăbliţa. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar şi foarte generos. De aceea, în „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, pe de o parte este vorba de expresia credinţei, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conştiinţei, căci credinţa ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus şi numai Dumnezeu este Acela care ţi-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii – Conferinţele ASCOR Iaşi, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, pp. 64-65)