Chiar așa, de ce tace Biserica?

Plié (la bară). E un soi de joc de glezne, precum al fotbaliștilor la încălzire. Se ia o temă de interes național, se pro­clamă din toți genunchii dra­gostea pentru justiție, progresul, prosperitatea. Se invocă mai mereu miile de cetățeni revoltați și zecile de ONG‑uri. Până aici, tot respectul! Numai că nu se amintește nimic, de e­xemplu, și despre inițiativa absolut legală a trei milioane de români care așteaptă de a­proa­pe doi ani un referendum, o con­sul­tare a populației. Asta așa, ca să înțelegem cât de mult le pasă se­cular‑umaniștilor de demo­cra­ție.

Dégagé. Se mătură ușor po­deaua cu toți cei care, în loc să și le întindă ostentativ, își țin acasă picioarele. Brusc, religia nu mai este o chestiune priva­tă, clericii trebuie să iasă și să recite în fața camerelor de filmat Decalogul. Înțeleg că bale­rinilor noștri tare le mai place porunca a opta, „să nu furi” (Ieșirea 20, 15). E o mișcare excelentă, toată stima și aici, pe mine m‑ați câștigat! Dar celelalte nouă porunci nu sunt fa­cultative, cum ar dori ei să fie ora de religie. Nu poți avea pretenția că o respecți pe una, da­că nu le respecți pe toate. Pars pro toto. Așa încât îi voi crede că execută corect figura din porunca numărul opt în momentul în care o vor executa corect pe cea de la început, te­melie a tuturor celorlalte nouă: „Eu sunt Domnul Dumne­zeul tău (...) să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Ieșirea 20, 1‑2). A, când auziți de această po­run­că nu mai puteți să vă ri­dicați pe poante, dragile noastre balerine? Păi, da, că nici nu e de râs, e de plâns tot omul ca­re nu crede în Dumnezeu...

„O­mule, cine M‑a pus pe Mine ju­de­cător sau împărțitor peste voi?”

Grand jeté. E acea săritură spectaculoasă în care picioarele se întind în aer și formează o li­nie paralelă cu pământul. E o mișcare prin care Bisericii i se propune să se ocupe doar de pro­blemele pământești, să lup­te împotriva oricăror nedrep­tăți, să afurisească, să certe, să scrie pe toacă pe toți netrebnicii dovediți sau presupuși. A­dică, în loc să întindă mâinile pe Crucea iubirii jertfelnice, cău­tând să se intersecteze cu ver­ticala Ceru­lui, să recupe­re­ze pe cel pierdut, creștinul e în­demnat să împartă în stânga și‑n dreapta picioare perfect a­li­niate la orizontala proble­me­lor lumești. Nimic nou sub soa­re. Ca răspuns la această ispitire avem un dialog consemnat acum două milenii între Mân­tuitorul și un secularist avant la lettre: „Zis‑a Lui cineva din mulțime: Învățătorule, zi frate­lui meu să împartă cu mine moș­tenirea. Iar El i‑a zis: O­mule, cine M‑a pus pe Mine ju­de­cător sau împărțitor peste voi?” (Luca 12, 13‑14).

Grand pirouette. Limpede pentru orice român francofon sau anglofil despre ce e vorba. Dragii noștri iubitori de colanți de toate culorile curcubeului re­cunosc, printr‑o succesiune de răsuciri, influența pe care Bi­serica ar avea‑o în societate și, mai ales, în rândurile clasei politice. Se cere, pe cale de consecință, implicarea ei. Puțină is­torie nu strică. Să ne amin­tim că sunt sfinți militari care au fost în slujba unor împărați păgâni, dar numai când aceștia i‑au obligat să jertfească idoli­lor ei s‑au împotrivit pe față și au mărturisit pe Hristos ca Domn și Dumnezeu. Sunt și sfinți ierarhi, precum Ioan Gu­ră de Aur, care au criticat prompt pe acei conducători ca­re se declarau creștini, dar în faptă erau ca niște păgâni. În­cât de mult discernământ du­hov­nicesc avem nevoie pentru a lua o decizie sau alta în relație cu puterea statului, iar nu de învârteli sofistice.

Pas de deux. Dacă, totuși, se încăpățânează și nu se lasă is­pitită pentru un dans în doi cu se­cular‑umanismul, Biserica e a­cuzată că, de fapt, ea nici nu e frecventabilă după ce a dansat, între alții, cu Ceaușescu sau cu al­te personaje compromise. Si­gur, vulpea care nu ajunge la stru­­guri spune că oricum sunt acri. Moment de mare confuzie la acest final de spectacol, ex­pli­cabil după atâta dans epui­zant. Domniile lor nu fac distincția din­tre ideologie și teologie. S‑a spus: „Dați deci Ceza­rului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dum­ne­zeu cele ce sunt ale lui Dum­ne­zeu” (Matei 22, 21). Deci unde ei văd compromis și vinovate legă­turi, de fapt e prilej de separare și cla­rificare a perspectivelor. Si­gur, la ne­voie, prilej și de pocăință.

Și uite‑așa, dragii noștri ba­le­rini și balerine, după atâtea figuri de balet au ajuns să cadă din lacul lebedelor în puțul gân­dirii. Dar nu vă îngrijorați, schimbă ei imediat placa, cât ai pocni din Nietzsche. Când nu le iese baletul – și acela mimat, de­sigur –, renunță imediat la cântecul de sirenă al lui Vasile Roaită și revin la internaționa­la, clasica, indelebila luptă de cla­să. Ceea ce pe mine mă scu­tește de orice comentarii. Pen­tru că trecerea de la mișcările de balet la pumnii de categoria grea din box poate fi sintetizată printr‑o frază care plutește so­te­riologic în spațiul dintre Ghet­simani și Golgota: „De ce tace Biserica?” este o întrebare emfatică, ridicată tocmai de cei ce se pregătesc să‑i mai aplice încă o lovitură în plină figură!

... Dar chiar și picioarele obosite de atâta balet ideologic sunt așteptate de Mântuitorul Cel încins mereu cu un ștergar (cf. Ioan 13, 3‑15) și gata ori­când să le spele de toate mize­riile telurice.

(Pr. Constantin Sturzu)