Să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască

Întotdeauna să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să ne rătăcim. Adam n-a avut înţelepciunea să-L întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut Raiul. David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine, oare, să iau pe femeia lui Urie?” şi a căzut în păcatul uciderii şi al preacurviei. Aşa şi toţi sfinţii care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute şi să-i povăţuiască. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după mintea mea, se întâmpla să greşesc”.

Dar sunt şi greşeli fără păcat, care vin din nedesăvârşirea noastră; le vedem chiar şi la Maica Domnului. În Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuţii... Şi abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii (Luca 2, 44). 

Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm Domnului să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim. Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deosebit: unul se linişteşte (vieţuieşte în isihie) în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul este chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; altul slujeşte pe aproapele din muncă sau averea lui – toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută (Marcu 4, 20). Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate şi ne-ar descoperi mari taine.   

(Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 122)