Sfântul Paisie de la Neamţ, autentica lumină din secolul „luminilor”

Postul Crăciunului începe cu o sărbătoare foarte importantă pentru monahismul românesc şi nu numai atât. Pe 15 noiembrie îl proslăvim pe Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, care, deşi străin de neamul nostru, a iubit Ortodoxia românească, găsind-o prielnică râvnei şi setei sale de sfinţenie.

Renumele de astăzi al stare­ţului nemţean cu viaţă sfântă este o consecinţă a tăriei monahismului românesc în secolul al XVIII-lea, marcat şi de o semnificativă emigraţie monahală ruso-ucraineană produsă în urma reformelor lui Petru cel Mare în Rusia şi a persecuţiilor uniate în Ucraina, rămasă sub stăpânirea poloneză. Un reprezentant de seamă al acestei pribegii de la începutul secolului al XVIII-lea a fost stareţul Vasile de la Poiana Mărului; părăsind munţii Moşenski, unde se călugărise, s-a stabilit în Ţara Românească, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brâncoveanu şi a Mitropolitului Antim Ivireanul, deci în perioada apogeului vieţii bisericeşti şi culturale a Ţării Româneşti. A trecut la cele veşnice în 1767, după ce îşi formase un vrednic ucenic, Paisie Velicicovski, ucrainean din Poltava, venit în ţările române în căutarea unei vieţi duhovniceşti autentice. Tocmai nivelul înalt al vieţii monahale de aici l-a determinat pe tânărul Platon-Paisie să rămână pe pământ românesc, în 1742 altoindu-se în trunchiul viguros şi plin de sevă al monahismului din ţara noastră de la mijlocul secolului al XVIII-lea; aici va genera curentul numit mai târziu paisianism.

La sosire, în 1742, el a găsit în ţara sa adoptivă o tradiţie de cărturărie neîntreruptă, instituţii culturale precum Academiile Domneşti, frecventate de studioşi din tot sud-estul Europei, mulţi trăitori duhovniceşti care făcuseră să ardă, cu lumina celei mai curate tradiţii bizantine, flacăra spiritualităţii ortodoxe, întreţinută de untdelemnul culturii patristice.

Se cerea însă un om inspirat şi binecuvântat de Duhul Sfânt, care să dea tuturor acestora puterea unui fenomen de iradiere universală. Lipsea marele animator pe măsura secolului „luminilor”. Acest om providenţial s-a numit Paisie Velicicovski.

Ceea ce el a realizat a fost sinteza. Paradoxal, geniul său nu a constat în originalitate. El însuşi nu a pretins niciodată altceva decât reintroducerea principiilor autentice ale doctrinei patristice răsăritene tradiţionale în viaţa monahală. A continuat mişcarea de reînnoire a vieţii monahale din secolul al XVIII-lea din sânul Bisericii Ortodoxe româneşti, de reaşezare a ei, în spiritul tradiţiei athonite, pe baza unei mai bune cunoaşteri a scrierilor patristice şi post-patristice şi a punerii riguroase în practică a canoanelor ascetice. Stareţul Paisie nu a fost un scriitor bisericesc în sensul propriu al cuvântului, ci un înfăptuitor practic, creatorul unei frăţii monahale multilaterale şi al unei şcoli de copişti şi traducători ai Sfinţilor Părinţi. Părintele Luminilor l-a hăruit pe Stareţul cu viaţă îmbunătăţită al lavrei nemţene cu un dar aparte: de a ţese, din diversele fire ale tradiţiilor spirituale răsăritene şi ruseşti, un edificiu statornic.

Elevul „Academiei movilene” din Kiev, chiar fără să fi acordat prea multă râvnă studiilor, a pornit totuşi dintr-o instituţie creată de marele ierarh de origine română Petru Movilă, tocmai spre a sădi râvna pentru cultură. Prin urmare, Paisie a fost omul providenţial care a creat sinteza a patru mari tradiţii ortodoxe: a Ucrainei sale natale, a celei ruseşti, de la Nil Sorski până la Vasile de la Poiana Mărului, a celei româneşti şi a celei athonite. Toate aşezate pe temelia de granit a sfintei şi marii Predanii Ortodoxe, cuprinsă în tezaurul cugetării patristice şi a marilor scriitori bizantini din epoca post-patristică.

Cuviosul Paisie a rechemat la o nouă viaţă moştenirea patristică şi spiritualitatea bizantină în întregimea ei, printr-o uriaşă muncă de traduceri concomitente în două limbi: în română şi slavo-rusă. Geniul Sfântului Paisie a constat în capacitatea de racordare a acestei tradiţii – printr-o uriaşă muncă filologică şi editorială – la nevoile urgente de viaţă duhovnicească ale oamenilor din vremea sa. Ceea ce i-a uimit pe contemporani şi i-a făcut pe sute de oameni să alerge spre Cuviosul Paisie, stârnind sute de vocaţii monahale şi adunându-le în jurul său, a fost puterea personală a stareţului, capacitatea de a-i face pe cei din preajma lui să se simtă ostaşii fericiţi ai unei lupte sfinte pentru propria regenerare şi înăl­ţare spre Dumnezeu, dar şi a semenilor.
În secolul „luminilor”, Paisie Velicicovski a reaprins la poalele Carpaţilor un alt gen de „lumini”: ale Ortodoxiei, ale tradiţiei patristice şi bizantine transformate în lucrarea vie asupra oamenilor. A reuşit să reînvie mişcarea isihastă, ca în secolul al XIV-lea, cu diferenţa că acum el trăia în plin „Secol al lui Voltaire”. A reînviat puterea dătătoare de viaţă a duhului Ortodoxiei, spre a rodi ca odinioară.

Deşi nu a săvârşit vindecări miraculoase, Sfântul Paisie a pus începutul unei minunate tămăduiri a lumii, pentru care s-a străduit să pregătească o autentică farmacie duhovnicească.

(Ziarul Lumina)