Mircea Radu IACOBAN

Una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Rudyard Kipling se intitulează „Dacă” („Dacă ajungi să umpli minutul trecător / Cu şaizeci de clipe de veşnicii mereu / Vei fi pe-ntreg pământul deplin stăpânitor / Și mai presus de toate, un OM, iubitul meu”). Conjuncţia simplă „dacă”, mare putere în orânduirea lumii acesteia, introduce, de regulă, o propoziţie condiţional-optativă: „dacă plouă, creşte grâul”, pendulând între posibil şi imposibil. Zicerea românească „Dacă baba ar avea roate, s-ar chema tractor” sugerează mai degrabă împăcarea cu fatalistul „n-a fost să fie”, pe când „Dacă şi cu parcă / se plimba-ntr-o barcă” induce subversiv îndoiala: „ei, aş!” Translată în câmpul istoriei, conjuncţia „dacă” naşte regrete târzii, alături de întrebări fără răspuns: dacă, în ziua de 22 decembrie 1989, ar fi şuierat ditamai viscolul, cu nămeţi de un metru, când s-ar fi declanşat revoluţia română, şi mai ales cum? Ceauşescu, desigur, nu mai avea multe zile pe tron, românii erau exasperaţi, mai marii lumii votaseră tacit eliminarea „eroului între eroi”. Dar, cine ştie, într-o altă împrejurare, n-ar mai fi curs atâta sânge; dacă nu chiar de catifea, barem revoluţie de molton să fi fost!

O mulţime de „dacă” aflăm în cartea „Operaţiunea Autonomus”, tradusă cu mare întârziere şi la noi. Autorul, englezul Ivor Porter, fusese trimis de British Council pe un post de lector la Universitatea Bucureşti. După primele surprize, nu tocmai plăcute, prilejuite de cunoaşterea unei ţări şi a unui popor despre care nu ştia nimic, Porter ajunge să-i preţuiască şi chiar să-i iubească pe români. Recunoscând, cu prudenţă, că „nu-mi va fi dat niciodată să văd o ţară cu atâtea contraste şi contradicţii”. Prin jocul sorţii, universitarul Porter ajunge să fie paraşutat în România, în 1943, cu însărcinarea de a purta discuţii cu liderii partidelor politice, spre a-i determina să încheie armistiţiul cu Aliaţii. Dacă... dar n-a fost să fie. Operaţiunea este prost pregătită, cei trei englezi ai misiunii „Anonimous” ajung în miez de noapte şi de iarnă pe-o arătură din preajma târgului Roşiori, unde nu-i aştepta nimeni. Sunt, repede, arestaţi şi devin primii prizonieri de război dintr-un stat inamic. Calitate în care-s trataţi ca oaspeţi, omeniţi cu toate cele şi feriţi, din dispoziţia lui Antonescu, de germanii ce voiau să-i expedieze la Berlin. Cititorul află sumedenie de noutăţi privind istoria recentă a românilor, inclusiv supoziţiile unui nesfârşit şir de „dacă”. De pildă: în 1943, regele Carol, aflat la Londra, s-a întâlnit cu Chamberlain. După ce a căzut de acord cu gazda că „ambiţiile lui Hitler în Europa sunt mai curând economice decât teritoriale”, regele a propus ca România să-şi vândă petrolul şi grânele nu Germaniei, ci Angliei. Nu s-au înţeles... la preţ: „Marea Britanie nu era deloc dispusă să plătească preţuri mai ridicate decât cele mondiale, doar pentru a face produsele inaccesibile Führerului.” Dar dacă negocierea ar fi avut rezultatul opus? Ce-a fost a fost şi consecinţele se cunosc: maşina de război a Wehrmachtului s-a hrănit, tot războiul, cu petrol românesc. Alt „dacă”: în 1944, Hitler a fost sfătuit să trimită la Bucureşti o divizie Panzer din Iugoslavia, pentru a împiedica o posibilă lovitură de stat în România. Führerul a ezitat, n-a fost de acord, lovitura s-a dat. În interiorul căreia, alt „dacă”: chemat la Palat, unde urma să fie arestat, Antonescu a respins hotărât invitaţia regelui: „Să mă mai lase în pace!” Voia să plece imediat pe front. A cedat în urma telefonului insistent de la Sănătescu, un vechi prieten care... ştia ce-o să urmeze. Dacă Antonescu nu venea, greu de spus cum s-ar fi scris istoria „eliberării”... Maniu le-a cerut britanicilor 2.000 de paraşutişti, sub protecţia cărora se putea rupe de Axă pe vremea când ruşii mai erau dincolo de Prut. „Două mii de oameni ar fi putut schimba istoria Europei postbelice” – scriu istoricii. Evident, dacă Londra ar fi fost de acord. Dar n-a fost. Noutatea cea mai mare a cărţii constă însă în consistentele retuşuri aduse unor portrete ale liderilor politici şi militari, văzuţi de aproape, dezinhibat şi fără parti-pris-uri. (De remarcat faptul că întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste este văzută de Porter după cum urmează: „Neîndoielnic, ea a avut o contribuţia mai mare decât debarcarea aliată!”) În numele atotputernicului „dacă” îmi îngădui şi eu să aşez în pagină o nevinovată întrebare: dacă nu era împuşcat Ceauşescu de Crăciunul lui 1989, cam pe unde s-ar afla nea Nicu acum? După cum merg politicalele la noi, eu îl văd senator, şef de partiduleţ parlamentar, cu îndemnizaţie de fost preşedinte, vilă de protocol şi SPP-işti „în coadă” (vorba Chiriţei). La anul i-am sărbători Centenarul, odată cu cel al Marii Uniri.

Dacă şi cu parcă...