Pionierul Constantin Necula - prima Întâlnire cu Sfânta Parascheva

Nu eram pentru prima dată în Moldova. Pe la 5 ani, într-un concediu pentru care părinţii mei strânseseră un an bani, am văzut Putna. A fost dorinţa tatei - care a bătut toaca la Agapia, stâmpărându-şi dorul de călugărie - să ajungem la mormântul lui Vodă. Un călugăr şugubăţ şi luminat mi-a predat prima lecţie de istorie, admirativ că ştiam atât de multe despre Ştefan şi bucuros că nu din carte citisem, ci din revistele istorice strânse de tata în timp... Am plecat de acolo cu gând că voi reveni. Când mi s-a propus să plec la Forumul Naţional al Pionierilor de la Iaşi, în 1982, eram deja măricel. O vară fierbinte topea totul şi grija ieşenilor de a ne simţi bine într-o tabără care creştea liderii comunismului de mâine ne topea sufletul. Am vizitat mult, am cântat, am colaborat pentru prima dată la un radio, Radio Forum. Am şi scris la un soi de jurnal al taberei. Nu reţin neapărat discursurile adulţilor pe seama educaţiei noastre, dar reţin ultima zi, înainte de a ne întoarce la Braşov.

Profesoara care ne însoţea, doamna Azota Barbu, cea care urma să ne ducă la Timişoara în alt an şi în URSS în clasa a 8-a - pe care am revăzut-o într-o emisiune live la Cristina Ţopescu după 35 de ani, acelaşi om dedicat problemelor copiilor - ne-a luat la plimbare prin Iaşi. Prin centru, pe lângă Palatul Culturii pe care nu-mi aduc aminte să-l fi vizitat, pe lângă parc. Am urcat spre Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi. Am intrat şi Tovarăşa, cum numeam noi pe atunci profesorii, ne-a dus să vedem mormântul lui Alexandru Ioan Cuza. Nu ştiu ce anume ne-a impresionat, dar ştiu că am devenit foarte tăcuţi. Poate tocmai de aceea i-a venit ideea să ne ducă şi la Catedrala Mitropolitană. Eram obişnuit cu biserica drept un loc fără oameni. Aşa ajungeam noi duminica la mormintele bunicilor tatei din Şchei, seara, spre vecernie, în mirosul acela reavăn de Rai. Aşa era şi acum, un locaş plin de albastrul rugăciunii care trecuse. Cred, personal, că a fost cea mai marcantă întâlnire cu un sfânt. Eram îmbrăcaţi în pionier, cu cămăşile noastre albe, cu trese la epolet şi şnururi de comandanţi, cu medaliile noastre în piepturile ce zvâcneau de necunoscut. Mai întâi am văzut sicriul şi m-am întrebat ce căutăm la un mort. Văzuserăm destule în sejurul nostru la Iaşi, personal fiindu-mi vii în ochi scocurile cu oţel încins la Fortus, parcă, de departe cel mai „aprins” moment al vizitelor noastre. Acum... un sicriaş de copil....

Adus de Tovarăşa dintr-un loc impresionant prin mulţimea icoanelor ce avem să-l descopăr drept iconostas, în timp s-a ivit un Părinte. A făcut ochii mari când ne-a văzut, mirat că suntem acolo. Din urmă ne-a ajuns un alt Părinte, ce părea că ştie că suntem pionieri şi braşoveni, care s-a îmbrăţişat călduros cu profesorii şi care ne-a deschis racla - aflasem deja că aşa se cheamă. Dintr-o dată, nu a mai contat nimic. Un soi de lumină ne-a umplut pe toţi şi un zâmbet maaaaare ni s-a aşezat pe feţe. Nu ştiam să ne rugăm, dar simţeam că trebuie să facem ceva special. Sub ochii celor mari, ne-am scos câte o insignă din piept şi am început să i le dăm Sfintei, despre care am aflat că o cheamă Parascheva, ca pe bunica a vreo trei colegi... Am dat insigne şi am primit cruciuliţe - băieţii albastre, ca şnurul comandantului de unitate şi fetele roşii, ca şnurul comandantului de grupă... A doua zi, în tren, am primit medaliile înapoi, dar crucile nu ne-au fost luate. Tot drumul ne-am împletit şnururi, să le punem la gât. Am simţit că am căpătat un prieten, iar Doamna - nu-i vom mai spune niciodată Tovarăşa - ne-a cerut să promitem, punând zălog cuvântul de pionier, că nu vom spune la nimeni, niciodată, că am fost acolo. La ea, la Sfânta Parascheva. Aşa ne-a cerut peste doi ani, la Timişoara, când ne-a dus la Sfântul Iosif de la Partoş, când am fost iar la un Forum Naţional... Aşa a fost şi când ne-a dus, prin 1985, vara, la Iaroslav, cred, şi la Moscova, de ne-am închinat în Biserica din Piaţa Roşie - după ce vizitasem pe tovarăşul Lenin şi pe îngropatul Stalin. Pe când ne închinam în Biserică, ditai delegaţia de pionieri români, de după un stâlp a venit un bătrân să ne sărute. Vorbea stâlcit româneşte, dar înţelegeam tot. Ne-a zis, cu un nod mare în gât, pe care ni l-a lăsat nouă moştenire: „Să vă trăiască părinţii şi să ne trăiască Ţara, că nu aţi uitat de Dumnezeu!”. Atunci am înţeles eu, copil dintr-un cartier fără Duminică - încă nu aveam biserică - lucrul cel mai important: că sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, care se fac şi prietenii noştri. Să vă mai spun că, din delegaţia de la Iaşi, trei dintre noi am făcut Teologie şi vreo patru sunt monahi? Nu ştiu. Ştiu doar că Doamna o să mă ierte că v-am povestit secretul nostru de pionieri români din anii ’80. Pionieri care erau fericiţi în URSS, că n-au uitat de Dumnezeu.

Azi, când revin la moaştele Sfintei Parascheva, mă plec smerit pentru toate câte a îngăduit copilului din mine ajuns preot. Îmi zâmbeşte şi-mi umple de lumină iubirea pentru Dumnezeu. Prietenul Cel Mare.

(sursa: Doxologia.ro)