Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
,,Am iubit ştiinţa şi pe oamenii devotaţi ei şi am luptat împotriva ignoranţei şi apărătorilor ei;am crezut că numai ştiinţa unită cu adevăratul sentiment religios va ridica clerul şi Biserica noastră la înălţimea cuvenită şi la conştiinţa datoriei.”
(Testamentul Patriarhului Justinian)
Actul de la 23 august 1944, care a facilitat drumul spre instaurarea unui regim totalitar în România, a adus cu sine profunde schimbări de ordin politic, social şi economic. Schimbările politice de după anul 1944 au cerut din partea Bisericii noastre o mare capacitate de adaptare la noua situaţie, pentru a o feri de frământările prin care a trecut Biserica Ortodoxă Rusă după revoluţia comunistă din 1917, ca şi de primejdia desfiinţării, aşa cum se întâmplase cu toate cultele din două ţări comuniste, Albania şi China.
Prin tactul şi clarviziunea unor ierarhi de prestigiu, între care trebuie pomenit în primul rând Patriarhul Justinian Marina, Biserica Ortodoxă Română s-a acomodat noii situaţii din ţară, a renunţat la anumite laturi ale activităţii sale, dar în felul acesta a fost salvată însăşi existenţa şi, în acelaşi timp, şi-a putut continua activitatea, în anumite limite. Practic, după 1944, Biserica a fost înlăturată cu totul din viaţa statului, a devenit o instituţie marginalizată, mai concret spus ,,tolerată” de conducerea atee a statului, activitatea ei limitându-se strict la cadrul parohial şi la lăcaşul de cult al fiecărei parohii.
Justinian a fost un mare patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, prin care Biserica a străbătut cea mai grea perioadă comunistă, aceea a lui Stalin şi Gheorghiu-Dej. Și oameni ca el se nasc o dată la un secol, la două sau la trei; pare un fel de miracol de neexplicat de ce, totuşi, într-o perioadă atât de grea, el a izbutit nu numai să facă Biserica să supravieţuiască, dar şi să o consolideze.
S-a vrut şi a fost Părinte, al tuturor păstoriţilor săi. Patriarhul Justinian, care a dominat viaţa noastră bisericească timp de aproape treizeci de ani, a fost un conducător de mare autoritate, cu o statură dreaptă şi bine zidită, ochi ageri, trăsături tari, grai răspicat, minte ascuţită, voinţă de cremene, dârz în înţelepciune şi înţelept în dârzenie, vizionar al vremurilor noi, deschis prefacerilor sociale şi credincios tradiţiilor sfinte, veghetor de zi şi de noapte, muncitor cu timp şi fără timp, aspru în cumpăna gândului, prompt în hotărârea lucidă, iscusit al dilemelor, sclipitor în intuiţii. A fost şi un geniu al rezoluţiei.
90% din populaţia ţării nutrea credinţa că vin americanii şi ne salvează. Dar Patriarhul spunea: ,,Voi sunteţi tineri, credeţi că vin americanii. Eu nu voi încerca să vă stingheresc în credinţa voastră; voi credeţi ce vreţi. Politica Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, cel puţin nu vin curând, că această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntare cu un duşman inegal. Eu vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoţii mei să nu fie în puşcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie pe cât este posibil.”
I-a vrut pe preoţi la altar, nu în puşcării; cu toate acestea, preoţii, cu miile, au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori, cu condamnări grele. A fost tributul pe care l–a plătit Biserica noastră şi una din suferinţele mari ale Patriarhului Justinian. S-a rugat pentru noi. În acei ani grei însuşi Patriarhul Justinian a fost supus unui ,,regim forţat”.
Patriarhul a pretins libertatea Bisericii, libertatea de a se organiza şi libertatea credinciosului de a crede şi de a-şi manifesta credinţa.
Cea mai crâncenă bătălie pe care au dus-o comuniştii, vreme de două decenii, a fost ceea ce s-a numit ,,lupta de clasă”, în care, practic, a fost distrusă aristocraţia şi burghezia, ca şi mica burghezie. Patriarhul Justinian nu a angajat Biserica sub nici o formă în lupta de clasă; el spunea: ,,Aceasta contravine principiului iubirii creştine; Biserica este deschisă şi bogatului şi săracului, şi fostului bogat şi fostului sărac; nu face discriminări.”
Lupta de clasă a fost o imensă crimă a partidului comunist. Ne gândim doar la canalul Dunăre – Marea Neagră, în care, practic, a fost distrusă toată elita românească. Pentru aceasta, Patriarhul spunea: ,,Statul trebuie să fie conştient că se găseşte în faţa unei Biserici numeroase, aşa cum am moştenit-o eu; nu este simplu ca într-o ţară de mărimea României, să ai 9.000 - 10.000 de biserici, peste 11.000 de preoţi, foarte multe mânăstiri, cu foarte mulţi călugări şi călugăriţe. ”Și toată politica lui a fost de a-i convinge pe liderii comunişti să-şi dea seama că Biserica, prin simpla ei existenţă, reprezintă o forţă, în primul rând morală. Și nu ezita să le spună uneori:
,,Voi, pentru ca să ţineţi un miting, recurgeţi la mijloace coercitive, îi ameninţaţi pe propriii voştri membri de partid, pentru ca să-şi lase lucrul sau casa şi să vină la miting, în timp ce popa de la biserică trage de o funie şi adună 2-3 mii de oameni; atât îi trebuie. Și voi, care pretindeţi că sunteţi realişti, trebuie să vă daţi seama de această realitate.”
Patriarhul Justinian a găsit o Biserică foarte săracă şi devastată de război, ca şi ţara de altfel.
A luptat pentru reorganizarea bibliotecilor, iar actuala Bibliotecă a Sfântului Sinod, realmente glorioasă, este opera lui. Spunea cu un fel de mândrie:
,,Multe din cele ce facem aici se duc, nu durează, dar biblioteca rămâne.”
Era conştient că trebuie să aibă un cler cât mai cultivat şi mai luminat. A izbutit să înfiinţeze şapte Seminarii Teologice şi să menţină două Institute Teologice: cel de la Bucureşti şi cel de la Sibiu.
De mare mirare este aplecarea unui preot de mir pentru viaţa monahală: a iubit foarte mult mănăstirile. Noi, călugării, nu ne-am explicat niciodată îndeajuns această aplecare. Nu vă imaginaţi cât a iubit mănăstirile. A înfiinţat Seminarul Monahal pentru călugări la M-rea Neamţ şi două seminarii monahale pentru călugăriţe: unul la Mănăstirea Văratec, mutat apoi la Agapia, şi unul la Plumbuita, mutat apoi la Hurezi.
În 1959, prin decretul de stat 410 au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri ortodoxe, sute de călugări şi călugăriţe fiind scoşi cu forţa din ele şi trimişi fie în familiile lor, fie la muncă, în diferite unităţi de stat.
În acelaşi an, au fost desfiinţate cele două seminarii pentru călugăriţe. Tot în 1959 au fost exmatriculate toate studentele din Institutele teologice. De acum înainte, nu s-au mai acceptat în şcolile teologice fete, călugăriţe şi călugări.
În Bucureşti a început nefericita acţiune de demolare a peste 20 de biserici, dintre care unele erau monumente istorice sau de artă: mănăstirile Cotroceni, Văcăreşti şi Pantelimon, bisericile Sf. Spiridon - Vechi, Sf. Vineri, Albă -Postăvari, Enei, Spirea Nouă, Sf. Treime, Dudeşti şi altele.
În pofida atâtor restricţii şi supravegheri, ierarhii, călugării şi preoţii de mir au ştiut să fie mereu la datorie, în mijlocul credincioşilor, cultivând tradiţiile creştine strămoşeşti, contribuind la valorificarea patrimoniului cultural-artistic naţional şi la refacerea sau zidirea unor lăcaşuri de închinare, dar, mai ales, predicând adevărurile veşnice ale Evangheliei lui Hristos. De fapt, Biserica a fost singura instituţie care a propagat o altă învăţătură decât „cea materialistă-ateistă” oficială.
Rugăciunea, izvor de putere în temniţele comuniste
Dacă regimul comunist ateu a încercat o armă împotriva distrugerii omului, nu a fost distrugerea fizică - afară de lagărele de exterminare şi de lupta de clasă - ci eroziunea sau distrugerea lui morală. De aici lupta împotriva culturii, cele două valori interioare ale omului. În închisoare oamenii se salvau prin aceste două bunuri: prin religie, exprimată prin credinţă şi rugăciune, şi prin cultură. Dar pentru aceasta îţi trebuie nişte instrumente minime.
În închisoare se învăţa teologie. Marii noştri teologi, părintele Stăniloaie, marele profesor Teodor Popescu şi mulţi alţii patronau adevărate catedre de teologie în celulele prin care treceau. Se învăţa de la ei teologie, rugăciuni, modalitatea de a spune o rugăciune şi de a o trăi.
Era interzisă cu desăvârşire rugăciunea în comun, mai cu seamă în celulele în care se afla un preot. I se punea în vedere că nu are voie să facă slujbe.
Deţinuţii au început să scrie pe pereţi, cu o bucată de sârmă, un text, fie de rugăciune, fie de cultură, o poezie sau un citat dintr-un scriitor. Când administraţia a surprins aceste mijloace, atunci a zugrăvit toţi pereţii, stropind, ca să creeze reliefuri pe care să nu se poată scrie.
Atunci deţinuţii au inventat scrierea pe talpa bocancului. Și anume, puţin var ras de pe perete şi cu puţină emulsie de săpun, făcute pastă, cu care se ungea talpa bocancului, şi apoi, cu ceva ascuţit, se putea scrie.
Când a fost surprinsă şi această metodă, au schimbat bocancii şi au pus tălpi de cauciuc striat, pe care să nu se poată scrie. Atunci s-a scris pe limba de la bocanc şi, într-o zi, s-a confiscat de la toţi bocancii limba.
S-au mai folosit şi bucăţi de scândură, furate de undeva, şi pe care, tot cu var şi cu săpun, folosind puţină smoală furată de pe pereţii toaletei, se scria o rugăciune sau un text, se învăţau şi limbi străine, dar acestea erau mijloace mai rare.
Atunci s-a inventat codul Morse pe aţă. Adică se scoteau fire din cămaşă şi se realiza o aţă, pe care făceau noduri, iar două noduri unul lângă altul era linia din alfabetul Morse, nodul mai îndepărtat fiind punctul, şi aşa, aţa, în metri şi kilometri, se făcea ghem şi se putea transmite un text. Au fost capitole întregi din Noul Testament pe care unii deţinuţi mai vechi le ştiau pe de rost. Se ţineau predici la ţeava de calorifer cam douăzeci de minute în fiecare duminică (1960).
Era aproape obligatoriu pentru orice deţinut, ca să-şi uşureze şederea, să înveţe imediat alfabetul Morse, nu numai să emită, dar şi să recepţioneze prin ureche.
Regimul de teroare a fost cumplit şi, de aceea, rugăciunea şi credinţa au şi fost singurele mijloace de supravieţuire, pentru că ele îţi dau şi putere fizică, şi putere să înduri foamea, dispreţuind-o. Pentru că altfel te găseşti la limită.
Nu este oare o minune că Petre Țuţea a petrecut în puşcărie cruntă şaisprezece ani şi a murit de abia după 80 de ani, fiind încă şi întreg la minte? Alt exemplu este cel al părintelui Stăniloae, cel mai mare teolog român, n-a trecut şi el prin aceste suferinţe şi a murit aproape la 90 de ani? A scris până în clipa în care a murit. Părintele Arsenie Papacioc, unul din cei mai mari duhovnici ai României, a făcut 11 ani detenţie politică şi a murit la vârsta de 97 de ani. Părintele Iustin Pârvu, tot un mare duhovnic, a făcut 17 ani de detenţie politică şi a ajuns venerabila vârstă de 94 ani.
Acestea sunt minuni de la Dumnezeu!
Bibliografie:
1. Valeriu Anania - Opera Literară Ix, Publicistica, vol II, ,,Justinian, Părintele nostru” p.8-9.
2. Mitropolitul Bartolomeu Anania - ,,Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii”, p.27-36.
3. Mitropolitul Bartolomeu - ,,Corupţia spirituală” - Texte social – soteriologice - ,,Biserica în comunism. Amintiri despre Patriarhul Iustinian”, p.24-25,37.
4. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcuraru - ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 3 - Biserica Ortodoxă Română în perioada 1948-1989; p.481, p.484.
Profesor Oana Onesim
Colegiul Tehnic „Petru Muşat”- Suceava
