Ce obiecte funerare sunt necesare la slujba înmormântării?

Slujba Înmormântării, ca şi cea a parastaselor sau pomenirilor pentru cei răposaţi, cuprinde o rânduială foarte bine stabilită şi respectată aproape pretutindeni de către slujitori, aşa cum apare ea în cărţile noastre de cult. Din păcate, atât cartea numită Panihida, cât şi Molitfelnicul sau Agheasmatarul, care cuprind rânduielile tuturor serviciilor funebre, ne informează foarte puţin privitor la lucrurile necesare pentru săvârşirea lor.

De aici s-a născut o varietate de practici care pot fi observate cu prilejul slujbelor funebre şi care fac ca acestea să se deosebească de la o zonă la alta, acest lucru ducând la o lipsă de uniformizare liturgică. De aceea, ar trebui cultivate numai acele practici şi tradiţii sănătoase, care sunt în concordanţă cu învăţătura de credinţă şi cu rânduiala tipiconală a Bisericii.

Astfel, cât priveşte slujba înmormântării, rânduiala şi structura, ca şi simbolismul actelor ei principale, ne obligă să avem câteva lucruri fără de care slujba nu se poate săvârşi. Lăsând la o parte sicriul, care nu poate lipsi din nicio asemenea situaţie, primul lucru absolut necesar este coliva. Cuvântul vine din limba greacă şi înseamnă un fel de prăjitură sau dulciuri. Ea se face din grâu sau arpacaş şi se amestecă cu zahăr, miere sau alte ingrediente mirositoare şi miez de nucă, aşezându-se pe un vas întins şi având de regulă imprimat deasupra semnul crucii.

Coliva este simbol al trupului celui răposat, iar legănarea şi ţinerea de colivă în timpul cântării „Veşnica pomenire” sunt expresia legăturii sau comuniunii sufleteşti cu cel răposat, pentru care ne rugăm să fie pomenit în Împărăţia lui Dumnezeu. Coliva se face din grâu pentru că, precum grâul pentru ca să încolţească, să crească şi să aducă roadă trebuie să fie mai întâi semănat sub brazdă de pământ, ca să putrezească, tot aşa şi trupul celui răposat se îngroapă în pământ ca să putrezească şi după aceea să învieze întru nestricăciune. În colivă se aşază totdeauna o lumânare aprinsă, simbol al vieţii celui răposat şi al luminii învăţăturii lui Hristos, în care acesta a adormit.

În al doilea rând, pentru slujba înmormântării este nevoie de pâine sau colac, numit şi capăt. Colacul este făcut tot din grâu şi are acelaşi simbolism ca şi coliva. Colacii întrebuinţaţi la mesele rituale şi la slujbele funebre sunt de obicei împletiţi şi împodobiţi cu diferite motive ornamentale, care dovedesc simţul pentru frumos şi gustul artistic al poporului, care se exercită şi în acest domeniu. Rotundul colacului simbolizează viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. În colac se aşază, de asemenea, o lumânare.

Cel de al treilea element necesar la înmormântare este vinul, numit şi paos, fiind simbolul aromatelor cu care femeile mironosiţe au uns trupul lui Iisus după adormire. Stropirea cu vin la înmormântare sau parastas este simbol al curăţirii de păcate. Pe de altă parte, pâinea şi vinul sunt elementele din care se face Sfânta Împărtăşanie. De aceea, în cazul înmormântării, întrebuinţarea lor este simbol al vieţii veşnice pe care o aduce împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului.

Un alt element este crucea care stă la căpătâiul celor adormiţi, străjuindu-le mormintele, ca simbol şi dovadă a credinţei lor în nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice, şi care ne aduce aminte de pătimirile Mântuitorului îndurate pentru eliberarea neamului omenesc din robia morţii. Cât priveşte icoana care se aşază pe pieptul celui răposat imediat după moarte, ea nu se lasă în sicriu şi nu se înmormântează, ci se ridică la mormânt şi este păstrată.

Steagurile bisericeşti sau praporii (prapurii), necesare la slujba de înmormântare sunt purtate în procesiune în faţa celui adormit, având însemnate Sfânta Cruce sau diferite reprezentări iconografice şi simbolizând lupta duhovnicească şi biruinţa binelui. Ele reprezintă steagul lui Hristos, împrejurul căruia se adună credincioşii spre a fi apăraţi în lupta împotriva păcatului şi prin care suntem încredinţaţi că adormitul a biruit în lupta pământească spre mântuire.

La aceste lucruri absolut indispensabile pentru săvârşire slujbei înmormântării se adaugă şi altele, în funcţie de tradiţia locală. Aşa, de exemplu în multe părţi se întrebuinţează pomul, adică un pomişor sau o ramură de pom roditor care se împodobeşte cu fructe, dulciuri, covrigi şi altele, care se poartă înaintea convoiului mortuar şi care se înfinge la mormânt lângă cruce, după astuparea gropii şi după ce a fost golit de bunătăţile din el, care se dau de pomană. El reprezintă pomul vieţii, fiind simbol al vieţii şi al morţii sau un substitut al mortului.

Tot în cadrul serviciilor funebre se mai obişnuieşte a se împărţi lumânări aprinse celor de faţă, însoţite de o batistă, de o pânză albă sau de prosoape. Acestea simbolizează călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos, „Lumina vieţii”.

Un alt obiect, toiagul ce se pune la capătul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creştinul îl va întâmpina pe Hristos la Judecata de Apoi. Toiagul mai simbolizează firul vieţii omului pe pământ. 

Toate aceste obiecte funerare necesare la slujba de înmormântare, cât şi toate aceste practici, ţin de grija pentru cel mort şi de dorinţa de binefacere pentru sufletul lui. Având acest caracter, ele trebuie păstrate, îndeplinite şi cultivate fără ca unele dintre ele să fie impuse şi fără teama de a greşi dacă ceva nu am respectat.  

(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, volumul 1, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, pp. 251-255)