Puterea iubirii ‒ chinurile mucenicilor și rugăciunea pentru călăii lor

Cei care s-au depăşit pe ei înşişi, ţinând cu preţul sângelui lor Legea lui Hristos care ne porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, au fost sfinţii martiri. Primul exemplu l-a dat Sfântul Ştefan: în ceasul în care îl ucideau cu pietre, adică în vremea în care trupul lui era făcut bucăţi şi suferea chinuri insuportabile, a îngenuncheat şi a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 6, 60). (O astfel de rugăciune fierbinte ar face şi o mamă care ar avea copilul bolnav.) Prin acest strigăt al lui către Domnul a arătat lipsă de răutate şi iubire faţă de călăii săi.

Aceeaşi purtare au avut toţi martirii, de la cel dintâi, Sfântul Ştefan, până la ultimul martir. De exemplu, François Pouqueville, în anul 1821, a văzut cu propriii ochi chinurile înfricoşătoare la care au fost supuşi martirii de către turci. Şi a observat cu uimire cum, în momentul în care erau chinuiţi înfricoşător, martirii se rugau pentru călăii lor, pentru binele lor, pentru mântuirea, nu pentru pieirea lor.

Ia aminte: a-l iubi pe celălalt în momentul în care te mângâie este firesc şi raţional. Însă a-l iubi în momentul în care te chinuieşte şi suferi înfricoşător, acest lucru este mai presus de puterile omeneşti, şi pe el l-au împlinit sfinţii martiri. Ei i-au iubit pe călăii lor în momentul în care îi chinuiau, când le tăiau cu securea mâinile, picioarele, în momentul în care le scoteau dinţii unul câte unul, în momentul în care le sfâşiau trupul cu piroane, când îi jupuiau de vii şi sângele curgea râuri, iar ei sufereau înfrincoşător. Cu alte cuvinte, lucrul cel mai minunat la sfinţii martiri nu era că sufereau cu bărbăţie atâtea chinuri înfricoşătoare, ci că arătau o asemenea bucurie, lipsă de răutate şi iubire faţă de călăii lor!

Cel care prinde rădăcini în Hristos, adică în iubire, devine şi el iubire, se poartă precum Hristos, Care nu ştie de vrăjmaşi, ci doar de prieteni şi fraţi. Toţi martirii au fost încopciaţi în aceeaşi rădăcină, Iisus Hristos, şi de aceea au adus acelaşi rod dulce: „iubirea care nu cade niciodată” (I Corinteni 3, 8). Şi, astfel, i-au îmbrăţişat pe călăii lor, care îi chinuiau în mii de feluri şi la final le tăiau capul. Aceste evenimente „şocante” se întâmplă doar în Biserica noastră, pentru că aici este sălaşul lui Hristos, aici rămâne Hristos, Care este iubire.

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp. 80-82)