Din viața Sfântului Ioanichie cel Mare

Fiica unuia dintre singlitici [senatori] era bolnavă, şi la mădulare era slăbănogită, dar bine-credincioasă şi cinstind cele creştineşti. Iar cumnatul dinspre soră al Sfântului se turba şi se nebunea cumplit asupra sfintelor icoane ale lui Hristos. Dar, ajutând Fericitul, a izbăvit-o pe ea de boala cea cumplită cu rugăciunea şi cu semnul crucii; iar pe el, de vreme ce, învăţându-l, nu era cu putinţă a-l pleca ca să se depărteze de cumplita nebunie, s-a pornit spre pedeapsă; şi, trecând cu vederea legăturile de neam şi uitând, pentru buna-credinţă, de sângele său, a orbit prin rugăciune ochii acestuia. Vedem dar cum râvna cinstirii de Dumnezeu se laudă şi [întru biruinţa] asupra firii, iar dorul cel adevărat către Dumnezeu e mai puternic şi decât nevoia cea către rudenie: că pe aceea, deşi după neam nu-i era apropiată, pentru că cinstea pe Dumnezeul Creştinilor,  a izbăvit-o de pătimiri, iar pe acela, măcar că îi era cumnat, pentru că se lupta cu dumnezeieştile icoane, l-a lipsit de vedere, şi, ca să aibă pedeapsa ochilor nevăzuţi, pe cei văzuţi cu bună-dreptate i-a judecat. (Trad. neogr. dă o interesantă parafrază: „...iar cu pedeapsa orbirii i-a arătat lui cât de drept pot vedea ochii sufletului”.)

(Everghetinosul, vol. I-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 85)