Cum se cuvine să înţelegem cererea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită“

Viaţa omului pe pământ este o luptă, adevăr spus şi în Sf. Scriptură: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaş?“, se întreabă dreptul Iov. Virtutea se verifică prin rezistenţa şi biruinţa asupra ispitelor: „Că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă; pus-ai necazuri pe umărul nostru; Ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă“ (Psalmul 65, 9-11). Iar împărăţia lui Dumnezeu se cucereşte de cei care se luptă să o obţină: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11, 12). Ispita, mijloc de încercare, verificare şi întărire a virtuţilor, are drept scop perfecţionarea şi dobândirea mântuirii. În planul divin, ispita este un mijloc pedagogic sau educativ. Cu toate acestea, în cea de-a şasea cerere a Rugăciunii Domneşti cerem lui Dumnezeu: „Şi nu ne duce pe noi în ispită“.

În Epistola către Corinteni, Sf. Ap. Pavel scrie că Dumnezeu permite nu ca să nu fim ispitiţi, ci ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre. „Pe voi, scrie apostolul, nu v-a ajuns decât o ispită omenească, dar Dumnezeu, Care este bun (credincios), nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, odată cu îngăduirea ispitei, va trimite şi uşurare, ca să puteţi birui“. A nu cădea în ispită, când suntem încercaţi, a răbda cu tărie şi cu bărbăţie necazurile înseamnă a ne împotrivi, a lupta împotriva ispitei. Sunt însă şi ispite ale căror curse sunt întinse de duhul cel rău cu scopul de a-l face pe om să cadă şi să piară. Într-o asemenea situaţie, prin cererea de a nu fi duşi în ispită, ne rugăm Tatălui ceresc să nu îngăduie duşmanului mântuirii noastre să ne ispitească.

(sursa: Ziarul Lumina)