Diriginte şi profesor de Religie - o misiune grea, dar nu imposibilă

Profesia de dascăl pe care am ales-o presupune o mare responsabilitate faţă de elevi, părinţi, faţă de conducerea şcolii, dar şi faţă de tine însuţi. Mai mult decât atât, încă din primul meu an în învăţământ am fost solicitat să devin şi diriginte. Am înţeles atunci că acest lucru poate fi o misiune şi mai grea, mai ales pentru cineva lipsit de experienţă. Neliniştilor mele li se adăuga la acel moment şi gândul că materia pe care o predam, Religia, nu era o materie „grea”, unde profesorul să aibă mai multe ore la clasă.

Experienţa de a fi diriginte şi profesor de Religie în acelaşi timp poate avea însă un grad de dificultate şi mai ridicat, mai ales dacă elevii nu sunt toţi de confesiune ortodoxă, pentru că încă de la început unii dintre părinţi, dar şi elevi vor fi reticenţi în relaţia lor cu profesorul de Religie. Am traversat acest impediment numai printr-un comportament corect şi echidistant faţă de copii şi încurajând afirmarea identităţii fiecăruia dintre ei. I-am îndemnat pe toţi să fie toleranţi cu ceilalţi, chiar dacă au convingeri şi idei diferite de ale lor. Am putut obţine o mai strânsă colaborare în privinţa problemelor clasei sau a desfăşurării activităţilor numai prin cultivarea încrederii şi a toleranţei. Astfel, părinţii, chiar şi de alte religii sau confesiuni, au descoperit în dirigintele clasei un sprijin în dezvoltarea relaţiilor lor cu copiii şi în înlesnirea comunicării cu aceştia.

Cooperarea dintre părinţi şi şcoală, în special cu dirigintele, este stipulată şi de acordul privind educarea elevilor, semnat la începutul unui ciclu şcolar. Însă în relaţia vie dintre copii, profesor şi părinţi, aceasta poate căpăta valenţe mult mai profunde.

Comportamentul, starea de tristeţe sau de fericire, de tensiune sau, din contră, de relaxare pe care copilul le arată în timpul petrecut la şcoală sunt oglinda fidelă a timpului pe care acesta îl petrece în sânul familiei. Adolescenţa este o perioadă dificilă, iar neînţelegerile dintre generaţii - copii, părinţi, bunici - pot alimenta o stare de nelinişte care să afecteze performanţele şcolare. Nu este uşor pentru un profesor de Religie să observe manifestările elevilor săi în timpul scurt pe care îl petrece la oră. Însă am observat o mai mare deschidere a elevilor faţă de profesorul de Religie. Specificul materiei i-a făcut să îşi dorească să îmi împărtăşească din problemele lor şi să căutăm împreună o rezolvare la frământările lor. Comunicarea cu părinţii, încurajarea unei relaţii deschise între copil-părinte-profesor pot contribui la o stare de bine a elevului şi, implicit, la creşterea performanţelor acestuia. Educaţia religioasă nu înseamnă doar informare şi nu înseamnă doar morală, ea este, prin natura sa, o modalitate de formare a caracterelor, de modelare spirituală, de construire a unor personalităţi sănătoase din punctul de vedere al relaţionării cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Barierele confesionale şi doctrinare pot fi depăşite de dirigintele-profesor de Religie. El poate să se bucure de încrederea părinţilor de alte religii pentru că nu atentează la convingerile religioase ale copiilor lor, ci îi ajută să se formeze ca adulţi responsabili.

Aşadar, este greu să fii profesor de Religie şi diriginte în acelaşi timp? Cu siguranţă da. Dar nu mai greu ca atunci când predai matematică, limba română sau chimie, pentru că relaţia dintre elevi şi diriginte este una specială care se dezvoltă printr-o bună comunicare, prin înţelegere şi cooperare, nu doar cu elevul, ci şi cu părinţii acestuia.

(Adrian-Marin Burcea este profesor de Religie la Şcoala Gimnazială Nr. 1 Găiseni, judeţul Giurgiu, sursa: Ziarul Lumina)