Mircea Radu IACOBAN

S-a mai potolit febra alegerilor. Rămâne de discutat pe tema prezenţei la vot. Cifra întoarsă pe toate părţile în talk-show-uri nu-i reală până la capăt, câtă vreme sute de mii de români plecaţi să lucreze peste hotare încă figurează în tabelele cu votanţi ale primăriilor, afectând sensibil procentajul - dar, oricum ar fi, interesul general e-n evidentă suferinţă. N-ar fi rău să ne amintim spusele istoricului Arnold J. Toynbee: „Cea mai mare pedeapsă pentru cei neinteresaţi de politică este aceea că vor fi inevitabil conduşi de cei foarte interesaţi de politică”… Dar aşa să fie numai la noi? La alegerile locale şi regionale din Anglia s-au prezentat la urne 27% dintre cei cu drept de vot, iar la scrutinul pentru Parlamentul European au votat 28,7% dintre cetăţenii Ungariei, 18,2% dintre cehi, 33,67% în Portugalia. Rezultatele nu le-a contestat nimeni.

 *

Revelaţie târzie: în urmă cu vreo patru decenii, am scris o carte despre Cuba („Din Azore, în Antile”). Răsfoind-o acum, oftez abitir din pricina investiţiei de simpatie naiv direcţionată; descopăr, însă, chipuri, peisaje, situaţii, cu posibil ecou în actualitate. Ştiţi cum suna deviza populistă cu care Fidel Castro şi-a inaugurat instalarea la Havana salutând milităreşte la chipiu? „Să trăiţi bine!” Ca să vezi de unde s-a inspirat Băsescu! Nimic nou sub soare!

 *

Scriu în preziua meciului cu Franţa: bărboşi în amândouă reprezentativele. Până de curând, nu erai fotbalist de top dacă n-aveai tatuaje. Începe să se mai adauge o condiţie: barba. Discipolii lui Marx (într-ale frizeriei, desigur, ce ar putea avea comun fotbalul cu filosofia?) încep să puiască şi, de la meci la meci, constaţi că apar noi membri ai clubului bărboşilor. Până şi puştani abia ieşiţi din juniorat trag de măruntele tuleie, doar-doar le-or mai lungi, spre a intra în rând cu lumea bună a marii performanţe. Care o fi, de fapt, explicaţia mai profundă? Să fie intenţia de a băga groaza în adversari? Vikingii îşi puneau coarne, aztecii măşti hidoase, SS-iştii, cranii şi oase încrucişate pe chipiu… Clanul bărboşilor îşi are adepţi şi printre arbitri: când Al. Tudor şi-a schimbat look-ul, am crezut că a intrat Lermontov pe teren! Psihologii afirmă că arborarea bărbii ar fi un semn al complexării şi al tentativei de a evada din anonimat. Aşa să fie oare?

 *

A dispărut în neant Vanghelie, dar cugetările lui sunt făr-de moarte şi-i mare păcat să le dăm uitării:„E inadmisibil ca nişte cetăţeni ai României să nu aibă acces la studiile superioare doar din cauză că nu ştiu să scrie şi să citească. Vrem învăţământ şi manuale universitare într-o limbă pe care şi analfabeţii s-o poată înţelege. Nu e vina lor că sunt analfabeţi, aşa s-au născut, nu au ales să fie în felul acesta!” Conform teoriei gânditorului Vanghelie, Moisil s-a născut academician, că de se năştea analfabet, aşa murea! Sigur, e trist că analfabeţii n-au acces la studii universitare; la urma urmei, de ce trebuie numaidecât să ştii scrie şi citi pentru a ajunge inginer? Discriminare! Ce fel de ţară liberă e România, unde-i egalitatea de şanse? Şi la ce-s bune studiile universitare, câtă vreme poţi ajunge ditamai şeful rămânând analfabet? Ca la naştere, adică. O să ne fie dor de perlele lui Vanghelie!

 *

Legislativul statului Alabama a adoptat un act normativ ce pare a încălca drepturile populaţiei de culoare. Oare n-ar trebui să luăm poziţie? Ambasada României la Washington ar putea să-şi manifeste public îngrijorarea? Întreb, nu dau cu parul. Închipuiţi-vă un astfel de demers al diplomaţiei noastre: probabil ar stârni ilaritate şi proteste superior ofuscate: culmea, românaşii cutează să se amestece în politica internă a SUA! Să zicem că raportul şoricel-elefant dintre ţările noastre chiar trimite în derizoriu o poziţionare oficială românească într-o chestiune strict americană, dar faţă de olandezi, raportul se inversează. Cunoaşteţi vreo situaţie în care Ambasada României a reacţionat faţă de cutare prestaţie cu caracter intern a legislativului olandez? Ori britanic? Ori francez? Invers însă, nu numai că se poate, dar primim mereu, cu umilă şi resemnată emoţie colonială, bobârnacele domnului Klemm & comp.!