Până când salutăm cu „Hristos S-a Înălţat”?

Încă din faşă, de la prima comunitate născută în casa apostolului Ioan Marcu din Ierusalim, creştinii au tradus în viaţa lor mesajul credinţei în Mântuitorul Iisus Hristos. Până şi cele mai mici gesturi cotidiene erau gândite spre slava lui Dumnezeu. Deoarece creştinismul s-a născut în comunitatea din jurul potirului euharistic, salutul acesteia era legat de cele duhovniceşti. Cu siguranţă că erau folosite formulele de salut specifice mediului iudaic şi mai târziu celui elen, însă, încă din Noul Testament, găsim un prim salut creştin – „Maranatha”, adică „Domnul vine” sau, după alte traduceri, „Doamne, vino” (1 Corinteni 16:22).

Promisiunea biblică a Mântuitorului Hristos, aceea că prin Euharistie va fi cu noi „până la sfârşitul veacurilor” a fost transpusă în salutul creştinilor din primul secol. Deşi nu avem mărturie că acest salut a supravieţuit perioadei apostolice, majoritatea istoricilor care s-au ocupat de această perioadă au afirmat că, în epoca persecuţiilor, a existat o formă de salut cunoscută doar de creştini – un salut pe care reprezentanţii cultelor politeiste nu îl puteau recunoaşte cu uşurinţă. Deşi forma de salut a creştinilor ce se rugau în catacombe sau la mormintele martirilor nu a ajuns să fie cunoscută, până la noi a străbătut o altă formă de salut, dătătoare de speranţă – „Hristos a Înviat!”.

Din noaptea luminată şi până la slăvita sărbătoare a Înălţării Domnului, creştinii de secole s-au salutat cu „Hristos a Înviat!”. Dincolo de cuvintele sărace, în acest salut stă toată teologia creştină, fiind invocat numele lui Dumnezeu. Acel nume înfricoşător pe care tradiţia iudaică nu îngăduia nimănui să îl rostească, a devenit la creştini parte din salutul zilnic, demonstrând că, în creştinism, dragostea a luat locul fricii.

Mai mult, salutul devine cea mai scurtă şi mai simplă rugăciune. Te întâlneşti cu aproapele şi te rogi dimpreună, într-un simplu salut mărturisind credinţa în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. E o rugăciune isihastă a satului românesc, aşa cum s-a exprimat un teolog contemporan.

Dacă timp de 40 de zile, creştinii s-au salutat/ rugat împreună, sufletul sensibil al ţăranului român a simţit nevoia să extindă această stare de rugăciune şi după Înălţarea Domnului Iisus Hristos. Doar românii din toată ortodoxia ecumenică a Răsăritului au găsit de cuviinţă să continue rugăciunea salut cu „Hristos S-a Înălţat!”. Deşi au existat voci care au încercat să demonstreze „că nu este canonic” sau că „este doar din tradiţia populară”, salutul „Hristos S-a Înălţat!” ţine de fiinţa credinciosului român, a acelui om simplu peste care au trecut zeci de popoare migratoare şi câteva imperii care i-au vrut credinţa şi glia, dar el a rămas credincios credinţei strămoşilor. De ce? Pentru că în toate necazurile care au venit peste el, românul a avut nevoie de sentimentul de „Înălţare”.

Dacă, din punct de vedere istoric, avem destule argumente că salutul „Hristos S-a Înălţat! – Adevărat S-a Înălţat!” este unul corect şi vrednic de folosit, putem afirma că el nu afectează cu nimic unitatea cultică, dogmatică şi canonică cu celelalte Biserici Ortodoxe surori. Unitate în diversitate, „Hristos S-a Înălţat!” este o mărturisire continuă şi perpetuă prin Sfânta Tradiţie a evenimentului central, care a marcat istoria – o continuare logică a iubitului salut „Hristos a Înviat!”.

Prin faptul că străbunii noştri au continuat cântarea liturgică „Cu adevărat mare este Taina creştinătăţii. Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit întru neamuri, S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă” cu salutul „Hristos S-a Înălţat!”, ei nu au făcut altceva decât să confirme liturgicul în viaţa de zi cu zi.

Chiar dacă nu găsim suficient substrat teologic ca să mulţumim pe „canonici”, salutul „Hristos S-a Înălţat!” este o realitate care nu afectează cu nimic. Mai mult, putem spune că avem o rugăciune-salut în plus.

Tradiţia sufletului românesc a fost deja consemnată liturgic, astfel încât creştinii ortodocşi se salută cu „Hristos S-a Înălţat!” timp de zece zile – din joia Înălţării Domnului, până sâmbătă, la ceasul vecerniei (ora 16.00), din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Un salut şi o mărturisire publică, „Hristos S-a Înălţat! – Adevărat S-a Înălţat!” trebuie să treacă dincolo de formalismul salutului cotidian şi să devină rugăciune sinceră, o rugăciune care să ne înalţe pe toţi în Împărăţia lui Dumnezeu.

(Nicolae Pintilie, sursa: Doxologia.ro)