Binele făcut altfel

Adâncirea în deşert înseamnă pentru Părinţii deşertului asumarea propriei vulnerabilităţi. Fragilitatea umană devine mult mai uşor de sesizat în faţa frigului nopţii, în zilele toride şi uscate, în faţa foamei şi a fricii. Nu e vorba doar despre frica ce se naşte din confruntarea cu sinele şi cufundarea în propriile tenebre, dar şi despre frica de întâlnirea cu răul pe care oamenii îl pot provoca. Singuri în deşert, monahii erau adesea victime ale raidurilor barbare şi ale expediţiilor tâlhăreşti. Povestirile de acest fel sunt recurente. Iată ce se spune despre avva Teodor de la Ferme: „Odată, au venit peste el trei hoţi. Doi îl ţineau şi al treilea îi căra avutul. După ce i-au luat cărţile au vrut să-i ia şi haina de călugărie, dar el le-a zis: «Haina lăsaţi-o!». Hoţii nu au vrut. Atunci smucindu-şi mâinile, i-a trântit la pământ pe cei doi care-l ţineau. Hoţii s-au speriat. Bătrânul le zice: «Nu vă temeţi! Împărţiţi lucrurile în patru părţi, luaţi trei şi lăsaţi una». Hoţii au făcut întocmai, el primind, ca parte a lui, haina cu care mergea la biserică.”

Întâmplările de acest fel au foarte adesea ceva eroic în ele. În cazul nostru, avva Teodor de la Ferme este nu doar vulnerabil în faţa celor care îl jefuiau. Este un om care se controlează, care îşi ţine în frâu mânia, nevoia de apărare, instinctul de conservare şi spaima în faţa străinilor. Se abţine de la orice ripostă. Avva Teodor este ospitalier până la capăt cu străinii care îl necinstesc şi vor să îl lipsească de avutul lui, şi aşa foarte puţin. Istorisirea din Pateric aminteşte doar de cele câteva cărţi pe care le avea şi de haina de călugărie, care era cea cu care mergea şi la biserică. Bătrânul ajunsese la Ferme după ce comunitatea de la Sketis a fost distrusă de barbari. Nu era prima dată, aşadar, când se afla faţă în faţă cu răufăcătorii. Avva renunţă la cărţi cu destulă uşurinţă. De altfel, prima apoftegmă din cele care îi sunt dedicate ni-l arată în faţa unei dileme: oare este mai bine să păstreze cărţile pentru folosul lui şi al fraţilor din comunitate sau să le vândă şi să dea banii săracilor? Avva Macarie, cel care trebuia să dezlege frământarea fratelui, nu i-a cerut să facă milostenie, dar i-a spus că neagoniseala este mai bună decât toate. Avva Teodor a ales atunci să renunţe la cărţi.
După o vreme, când pustnicul este atacat de hoţi, alege să pună din nou în aplicare cuvântul avvei Macarie. Poate chiar a privit jaful ca pe o proniatoare aducere aminte a cuvântului primit despre neagonisire. Întâmplarea relatată pe scurt şi fără un context prea amplu mai spune ceva. Ne arată că sărăcia, chiar născută din dărnicie, are o limită: decenţa. În cazul bătrânului, decenţa înseamnă o haină potrivită cu care să meargă la biserică, în comunitatea monahală din care făcea parte. Decenţa în spaţiul public, decenţa în faţa lui Dumnezeu este importantă chiar în ochii unuia care nu se lasă în voia formelor şi pentru care aparenţele nu contau.
Pentru că avva Teodor putea să se apere de tâlhari, dar nu o face, el transformă jaful în prilejul de a face o faptă bună; dăruieşte tainic, în smerenie. Judecata ultimă este a lui Dumnezeu, care până la sfârşit lasă împreună să crească grâul şi neghina.

(Sursa: Ziarul Lumina)