Dar… cum?

S-a terminat cu eroii pe câmpul de luptă! Americanii discută acum dacă și cât de morale sunt isprăvile „armelor care, odată activate, pot selecta și ataca ținte fără vreo intervenție a unui operator uman”. Oastea lui Ștefan… ehei! Răzeșul cu spadă este acum computerist ce stabilește coordonatele punctului în care va detona încărcătura ucigașă. Va fi decorat cel care a izbutit cea mai letală, mai ieftină și mai rapidă combinație de taste. De altfel, de la Achile încoace, investiția de curaj și risc până la jertfă… s-a tot subțiat. Să vrei să mori pentru patrie… și nu prea mai ai cum. (Să nu uităm că eroismul autentic presupune decizie conștient asumată, nu-i destul să calci peste o mină, ori să sari în aer cu transportorul blindat.) Dacă parcurgi lista eroilor ultimelor conflagrații, apar îndoielile. Bietul Matrosov, care, zice-se, s-a aruncat peste ambrazura mitralierei vrăjmașe spre a-i stăvili salvele ucigașe, pare a fi o legendă bine întreținută: nu cumva l-o fi nimerit glontele și a căzut taman acolo? Stalin avea nevoie de eroi, iar cooperativa ce-i confecționa din înalte rațiuni propagandistice funcționa fără greș. N-aș zice că se cuvine dat credit total aserțiunii cinice potrivit căreia „un erou este un laș ghinionist”, dar, parcă, ascunde și un grăunte de adevăr. Deocamdată, mai rămâne în preajma eroismului gestul fanaticului care se auto-distruge în atacurile sinucigașe – ultim refugiu al combinației conștient-inconștient, răsplătită iluzoriu cu gentilețea zecilor de fecioare ce-l așteaptă supuse în viața de apoi. Pe măsură ce cultura (sper) va dezrădăcina pașnic fanatismul primitiv implicat în actul suicidar, o să dispară și acest ultim refugiu al eroismului înțeles aiurea – eroism, totuși… În mai toate orașele românești poate fi aflată strada „erou Grigore Ioan”. Este cel care, la 1877, a smuls primul steag turcesc la Plevna. Aș! Mai întâi, că n-a fost un singur sergent Grigore Ioan, ci doi, fiecare cu steagul lui. Pe unul l-au inventat liberalii, pe celălalt, conservatorii. Grigore Ioan I este creația comandantului său de batalion, renumitul Candiano Popescu, cel cu „republica de la Ploiești”. Avocat de meserie și meșter într-ale demagogiei, Candiano a născocit un scenariu în care sergentul său s-a luptat din greu cu turcul, „i-a dat una în cap de i-a sărit fesul”, până la urmă izbutind să-i smulgă flamura verde. De fapt, Grigore I găsise steagul în glodul unui șanț – dar aveam nevoie de eroi, și iată-l pe norocos/nenorocosul sergent încâlcit într-un scenariu post-confecționat: adversarii lui Candiano l-au înghesuit cu întrebări încuietoare, eroul s-a încurcat și s-a contrazis, așa că a apărut Grigore Ioan II. A fost o luptă lungă și ridicolă în Parlamentul României, ce a izbutit să maculeze politicianist până și amintirea jertfei miilor de oșteni români răpuși sub zidurile Plevnei. Am cercetat în amănunt toată povestea, pentru a scrie piesa „Reduta și șoarecii” (premiată de Academia Română, deci, ipoteza ce-o propun ar avea o anume validare) și am constatat din presa vremii că, la Arsenal, au fost depuse două steaguri turcești și nu unul singur. Culmea întâmplării: și pe cel de al doilea, să-i spunem, erou, îl chema tot Grigore Ioan – unul era moldovean, cel de al doilea apărut pe firmament, oltean. Întrebați „riveranii” (cum spun polițiștii) de pe străzile Grigore Ioan cine-i cel cu numele căruia li s-a botezat strada, și veți constata că mai nimeni nu știe cum devine cu bi-eroul de la 1877… Nu-i cu putință să mai avem parte, în războaiele veacului XXI, de acest tip de eroisme, autentice sau nu. Două-trei drone ar rezolva Plevna dintr-un raid, dar au apărut alte întrebări, fiindcă există un fond de aversiune instinctivă față de mașinile care decid cine trăiește și cine moare. O fi mai moral să înfigi baioneta până-n plăsele în pieptul inamicului decât să-l ucizi apăsând taste? Chestiunea se dezbate la ONU de o Comisie pudic intitulată „Convenția privind anumite arme convenționale”. Oricum, americanii se opun cu 2 la 1 (sondaj din 2013) acestui gen de război, cei mai vocali fiind militarii. Normal: dacă evoluția tehnicii urmează cursul actual, devine tot mai inutilă și majoritatea trupeților, și a generalilor – le-ar mai rămâne, încet-încet, doar pasul de front, defilarea, ceremoniile aniversar-comemorativ și… cam atât.
Dilema rămâne: vreau să mor pentru patrie. Cum s-o fac?