Folosul călugăriei

Trei tineri evlavioși au urmat, pentru dragostea lui Hristos, trei drumuri diferite. Unul a decis să-și dedice viața pentru a-i împrieteni pe dușmani, fiindcă îl emoționase adânc lucrarea făcătorului de pace; altul a fost atras de slujirea aproapelui, urmând lucrarea iubirii din tot sufletul, după porunca Evangheliei, ducând balsam de mângâiere celor amărâți. Ultimul, iubitor înflăcărat al liniștii, a plecat în pustie să trăiască străin și neștiut de nimeni printre asceți și eremiți.

Au trecut mulți ani și cei trei s-au căutat pentru a vorbi despre experiențele lor. Primul, dezgustat de comploturi, de rivalități și de răfuielile dintre oameni, care niciodată nu încetau, a mers la celălalt prieten de-al său, să vadă dacă nu cumva a reușit ceva mai mult decât el în lucrarea sa. Dar... vai! Nefericirea și amărăciunea semenilor lui erau atât de mari încât alinarea pe care o ducea el acestora nu ajungea. Amândoi au plecat spre cel de-al treilea să vadă ce a câștigat din acea înstrăinare a sa. L-au găsit în chilia lui și, după ce i-au povestit chinurile lor, l-au întrebat ce a dobândit trăind atâția ani departe de lume. Acela, în loc să le răspundă în cuvinte, a luat un vas în care a turnat un pumn de nisip, apoi a umplut vasul cu apă și le-a spus prietenilor să privească înăuntru. Ce vedeți? I-a întrebat pustnicul. Nimic, doar apă tulbure. După puțin timp, atunci când apa s-a mai limpezit, le-a spus să se uite iarăși înăuntru. Dar acum, ce vedeți? Ne vedem chipurile, au răspuns cei doi. Iată deci ce am dobândit din liniștea pustiului, a spus eremitul. În fiecare zi mă cunosc mai bine pe mine, lipsurile și neputințele mele. Mă lupt să mă îndrept și niciodată nu am simțit trudă sau dezamăgire. Pentru că nisipul patimilor nu-l las să-mi tulbure apa limpede și clară a vieții.

(Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din „Noul Everghetinos“, pr. Ion Andrei Țârlescu, Cartea Ortodoxă, sursa: Ziarul Lumina)