Doctorul, ţăranul şi muncitorul

Întâlnim de multe ori printre noi oameni simpli, a căror bunătate şi credinţă ne dezarmează. Nu au diplome de licenţă în nici un domeniu, dar virtuţile sufletelor lor sunt pildă de sfinţenie pentru toţi. Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc astăzi e una reală şi s-a petrecut într-una din temniţele comuniste dinainte de 1964. Ţăranul din istorioară poate fi socotit, fără nici o forţare, un om sfânt.

Într-o celulă erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse şi încercările de a intra în legătura cu ei au rămas fără rezultat din partea tuturor celorlalţi. Se auzea când raportau dimineaţa şi seara: „Să trăiţi, domn' şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport“.

Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi a fost chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unul dintre deţinuţi murise. Ordonanţele cu targa au ridicat mortul, apoi s-a făcut linişte. Misterul a fost dezlegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule. Atunci s-a aflat că cei trei erau un doctor, un muncitor şi un ţăran.

Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privaţiune alimentară, dar era irascibil şi taciturn. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit şi orb din cauza diabetului netratat. Ţăranul, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Răsărit şi rămăsese acasă. Apoi, pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într-un proces cu legionarii şi trimis la Aiud. Îngrijea de muncitor şi se întreţinea cu el în discuţii; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior.

Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul îl ajuta şi-i dădea să mănânce. Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital pe muncitor. Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau în ciorbă bucăţele mici de carne. Era ceva neobişnuit şi speranţa că moartea va fi cel puţin amânată renăştea cugetele muribunzilor. Doctorul a observat că tăranul, înainte de a-i da muncitorului porţia, pescuia carnea din propria gamelă şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:

- Ia, frate, că şi-au adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-au mai îndulcit suferinţa…

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a reproşat ţăranului:

- Ce faci, domnule? În loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale?

- Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…

Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu faţa la perete şi a început să plângă în hohote. Ţăranul încerca să-l liniştească.

- Domnule doctor, liniştiţi-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, aţi văzut mulţi oameni murind; eu, pe front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înţelegem că omul nu moare, ci se mută.

După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit câteva zile. După aceea l-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii pe care-i ştia şi petreceau tot timpul în rugăciune. Învăţa doctorul de la ţăran adevăratele cunoştinţe despre om. Când s-au despărţit, doctorul a povestit întâmplarea, făcând din faptul acesta un act de penitenţă înaintea tuturor.

(Preluare de pe site-ul: http://ortodoxiatinerilor.ro/sfintii-inchisorilor/20645-doctorul-muncitorul-orb-taranul-credincios)