Metania, semnul dorinţei de îndreptare, simbolul smereniei

Metaniile însoţesc rugăciunea de pocăinţă a Bisericii, pe lângă postul prescris de aceasta.

Ele sunt, în primul rând, un semn şi o lucrare duhovnicească, semnul dorinţei de schimbare a stării noastre duhovniceşti. În limba greacă, metanoia înseamnă schimbarea minţii, a felului de a gândi. Or, schimbarea gândirii aduce cu sine schimbarea felului de a voi şi de a făptui.

Metania este schimbarea duhovnicească a vieţii. Spusa Mântuitorului: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“ semnifică schimbarea modului de a fi şi de a făptui, de a gândi, de a voi şi de a lucra.

În al doilea rând, metania este semnul smereniei şi al capacităţii de a ne recunoaşte greşelile în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.

În mănăstire, dacă cineva greşeşte faţă de altcineva, frate sau părinte, face metanie în faţa lui, arătând prin smerenie că îşi recunoaşte greşeala.

Metania este, însă, şi un semn al speranţei, al respectului faţă de Dumnezeu. Ea mărturiseşte nădejdea noastră în învierea şi mântuirea proprie.

Această întreită semnificaţie a metaniei străbate întreg cultul ortodox şi toată spiritualitatea Postului Mare.

Metania exprimă dorinţa schimbării noastre duhovniceşti

În prima accepţiune, metaniile arată că omul păcătos nu se simte fericit şi împlinit, ci căzut. Păcătosul este o fiinţă căzută dintr-o stare la care a fost chemat, dar nu a ajuns. Sau, dacă a ajuns, a ajuns în unele momente, şi apoi iarăşi a căzut în păcat. Metania cuprinde trei acte sau gesturi care, fiecare, reflectă înţelesuri adânci duhovniceşti.

Prima mişcare, descendentă sau de coborâre, ne aduce aminte că suntem oameni păcătoşi. Păcatul este o cădere din starea de permanentă legătură de iubire, recunoştinţă şi ascultare faţă de Dumnezeu şi o cădere din iubirea faţă de aproapele.

Vorbind despre condiţia omului căzut, Părintele Patriarh a explicat că „păcatul nu este o stare naturală, chiar dacă ne-am obişnuit cu el. După cum se mărturiseşte la Sinodul al VI-lea Ecumenic, păcatul este o boală a sufletului, iar păcătosul este un bolnav duhovniceşte, pentru că nu poate să rămână tot timpul în starea de comuniune cu Dumnezeu şi se comportă ca şi când Dumnezeu ar fi absent. Oamenii imită pe Adam şi Eva care au căzut în păcat pentru că foarte adesea uită de Dumnezeu sau consideră că El este în ceruri, departe, undeva.

Nesimţirea prezenţei Lui în noi, în jurul nostru şi în creaţie aduce uitarea şi neîmplinirea voii Lui, ci a voii noastre, căzute, sau a demonilor care ne ispitesc. Prin metanie se recunoaşte că viaţa noastră este plină de căderi din starea de iubire faţă de Dumnezeu sau de semeni, arătând nemulţumirea stării în care ne aflăm“.

Prin semnul Sfintei Cruci, care semnifică ajutorul lui Dumnezeu, ajutorul lui Hristos Mântuitorul, Care a venit în lume, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt, ne exprimăm dorinţa de ridicare, de îndreptare.

În această perioadă de pocăinţă, recunoaştem greşelile noastre, dar, pe de altă parte, dorim schimbarea, îndreptarea, a continuat Întâistătătorul Bisericii noastre. Sfântul Ioan Damaschinul defineşte pocăinţa ca întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la virtute, de la lucrările diavolului la lucrările lui Dumnezeu.