Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarini, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi viaţă veşnică va moşteni. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi. (Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30)
Datoria de a mărturisi credinţa
Duminica aceasta este rânduită să amintească pe toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi, câţi au existat în istorie. Sfânta Biserică ne pune înainte, cu acest prilej, un text din Sfânta Evanghelie după Matei, care vorbeşte despre datoria de a mărturisi credinţa, aşa cum sfinţii au mărturisit-o cu viaţa şi chiar moartea lor.
Textul lasă loc câtorva întrebări, în aparenţă uşor de răspuns. O să încercăm să ni le punem împreună şi să căutăm tâlcul cel adevărat al celor spuse de Mântuitorul.
Apostolii care au auzit aceste sentinţe, după cum vedem, categorice şi severe şi, să recunoaştem, greu de înţeles şi de pus în practică, nedumeriţi, l-au pus pe Sfântul Apostol Petru să-L întrebe pe Mântuitorul: „Doamne, iată noi am lăsat toate şi ţi-am urmat Ţie. Ce va fi cu noi?“ Mântuitorul i-a consolat: „Adevărat vă grăiesc vouă că, la naşterea a doua a făpturii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, atunci şi voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, veţi şedea pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel“ (Matei 19, 27-28).
După ce i-a răspuns aceasta Sfântului Apostol Petru, a mai adăugat însă ceva şi pentru toţi ceilalţi, un cuvânt care se adresa tuturor oamenilor, nu numai Sfinţilor Apostoli: „Şi tot cel ce a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică“ (Matei 19, 29). După ce a spus acestea, a făcut o încheiere cam neaşteptată, faţă de speranţele pe care li le dăduse: „Însă mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi“ (Matei 19, 30).
Acum, după ce am parcurs întregul text al Sfintei Evanghelii, alcătuit din pericope disparate în Evanghelia după Matei, dar rânduite anume aşa, ca să se potrivească amintirii şi înţelegerii de către noi a sacrificiilor şi răsplătirii sfinţilor, ne dăm seama că, într-adevăr, textul cere explicaţii cu privire la câteva din cuvintele rostite de Mântuitorul în convorbirea Sa cu ucenicii Săi. Cum adică: să nu iubeşti pe tată şi pe mamă? Sau: cei dintâi să fie pe urmă, şi cei de pe urmă să fie întâi?
Pentru a reuşi să înţelegem acest lucru, va trebui să le lăsăm deocamdată deoparte şi să revenim la semnificaţia sărbătorii de astăzi. Să ne aducem aminte că Biserica ne-a pus în faţă, înainte de orice, textul despre necesitatea mărturisirii lui Iisus în faţa oamenilor, deci despre necesitatea de a face o declaraţie de credinţă.
Ce înseamnă mărturisirea credinţei?
Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus Hristos în faţa oamenilor? Înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe Creatorul universului şi al oamenilor. Înseamnă a-L recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Prin urmare, înseamnă a intra într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne considera autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi cu privire la sfârşitul nostru.
A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduială divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc.
Putem noi să ne lepădăm de propria noastră naştere? De propriii noştri părinţi? Nu putem. Nu putem fi autonomi faţă de ei. Putem fi autonomi faţă de multe alte lucruri, dar noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem. Şi odată cu El, şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt.
La aceasta ne cheamă de fapt cuvântul Sfintei Evanghelii: să ne mărturisim legătura noastră cu Dumnezeul Cel ceresc şi cu Fiul Său, Iisus Hristos, pe care Îl acceptăm ca Mântuitor şi Care ne conduce spre Împărăţia cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi acceptare nu putem fi creştini.
(Pr. prof. dr. Constantin RUS)
