Poziţia trupului în timpul rugăciunii depinde de pricina pentru care ne rugăm

Cum este mai bine să stăm la rugăciune: în genunchi, cu faţa la pământ, cu mâinile ridicate, în picioare?

În ce priveşte starea trupului în timpul rugăciunii, depinde de pricina pentru care ne rugăm. Într-un fel stăm la rugăciune când suntem în necaz - în genunchi sau cu faţa la pământ - şi în alt fel când mulţumim lui Dumnezeu pentru tot binele ce ni-l dă. Vedem aceasta la Domnul, Care este idealul şi povăţuitorul nostru al tuturor, că poziţia în care stătea la rugăciune era după felul în care Se ruga. Iar în biserică trebuie să se ţină seama de buna cuviinţă, să nu tulburăm pe alţii. Când ne rugăm sau cântăm, să le facem cuviincios.

Ceea ce trebuie să ştim este că Dumnezeu priveşte în inima noastră cum ne aflăm faţă de El şi faţă de aproapele nostru şi câtă dragoste avem, dându-ne mai înainte model viaţa Sa, ca pildă de urmat. Intrarea la rugăciune cu umilinţă şi ţinută cuviincioasă consună cu psalmistul care zice: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele“ (Psalm 24, 19).

Ce trebuie să facă monahii de astăzi pentru a trăi cât mai aproape de Hristos?

Să facem şi noi ce au făcut părinţii noştri în trecut. Aceia se rugau neîncetat lui Dumnezeu. Să ne rugăm şi noi. Părinţii noştri fugeau de grijile şi ispitele lumii. Să părăsim şi noi grijile pământeşti, mândria acestui veac, plăcerile trecătoare, vorbirea deşartă, clevetirea. Părinţii cei de demult citeau Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi şi se osteneau să facă tot ce învăţau aceştia. Să ne ostenim şi noi a cunoaşte, a face şi a citi sfintele cărţi, că ele ne vor rămâne pe viitor singurele călăuze spre Hristos.

Dacă vrem să ne mântuim, să împlinim cu fapta cele trei voturi monahale pe care le-am dat la tunderea în monahism. Iar dacă încă nu ne temem de moarte şi ne îndoim în inima noastră că nu ne vom mântui, să alergăm la milostenie. Adică, să ne rugăm pentru oameni, să mângâiem pe cei întristaţi şi să miluim pe săraci după putere, că aceia se vor ruga lui Dumnezeu pentru noi. Numai să nu ne stăpânească gândul mândriei şi al slavei deşarte.

(arhim. Ioanichie BĂLAN, Convorbiri duhovniceşti - cu protos. Daniil Băicuş şi arhim. Iachint Unciuleac)