Crucea mea şi crucea aproapelui meu

Cultul ortodox este construit pe unitatea interioară dintre Cru­cea şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a­ceastă legătură tainică şi binefăcătoare se arată lumii, oriunde tră­iesc creştini, prin simbolismul cruciform al bisericilor, stator­ni­­cia ascetică a tradiţiilor, mărturisirea treimică din însemnarea bi­necuvântării zilnice, ca răspuns viu la chemarea Domnului: „Da­că voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia cru­cea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34).

La jumătatea Postului Mare, Crucea ni se arată la răscrucea dru­murilor noastre pe pământ ca indicator ceresc spre Înviere, stin­dard de biruinţă al Împăratului Celui de Sus, izvor de apă vie în deşert, pom al raiului roditor de viaţă. Cu ochii aţintiţi spre Cru­cea Domnului, ne vindecăm de deznădejde şi absurd, fiinţa noas­tră se umple de sensul veşniciei.

Am citit cândva, într-o povestire pioasă, că fiecare dintre noi poar­tă pe umeri o cruce, mai uşoară sau mai grea. Unii poar­tă cruci din lemn de tei, alţii de plumb sau de piatră, însă nimeni nu e scutit să ducă o povară. Aşadar, călătorind pe cale, ori­ce om are de la Dumnezeu un dar şi un rost de împlinit. Şi poate că firul şerpuitor al vieţii noastre ne e dat tocmai ca să înţelegem cu­vântul Lui din crucea noastră şi să-i dăm răspunsul cel bun.

Dar noi nu călătorim singuri pe cale, ci îi avem mereu aproape pe semenii noştri, cei de acasă, de la serviciu, din oraşul nostru şi din toată lumea. Prin fapte, gânduri şi cuvinte, relaţionăm cu cei de aproape, dar şi cu cei de departe, iar modul nostru de a fi are e­fecte asupra celorlalţi nu doar în plan vizibil, social-comunitar, dar şi la nivel spiritual. Cum şi noi, de altfel, resimţim efectele com­portamentelor şi acţiunilor altora asupra noastră. Uneori sun­tem un sprijin de nădejde pentru semeni în purtarea crucii lor, alteori piatră de sminteală sau, mai rău, chinuitori ai altora, prin greutăţile pe care le adăugăm pe umerii şi în conştiinţele lor.

Cine se roagă pentru aproapele, asemănător se face lui Si­mon din Cirene, dreptul care ajută Domnului să poarte Cru­cea răstignirii către Golgota. Fapta milostivă şi cuvântul zidi­tor aduc lumină pe cărarea vieţii şi în auzul tainic al inimii fra­te­lui în suferinţă răsună şoptit: „Tu nu eşti singur. Sunt cu tine!“. În­tr-o societate creştină, chiar sensul poruncii iubirii vrăjmaşilor ar trebui să aibă un nou înţeles. Fiindcă dacă toţi împlinesc po­run­ca iubirii de aproapele, cine le mai poate fi vrăjmaş?

De cealaltă parte, sunt, din păcate, multe fapte prin care noi, oa­­menii, cu voie sau fără voie, punem poveri pe umerii semeni­lor noş­tri, de aproape sau de departe: minciuna, impostura, pa­ti­­mile ca­re dis­trug familii şi destine, relativismele morale cu pre­tenţii de vir­tu­te, neîmplinirea datoriilor asumate faţă de oameni, ridicarea u­nor popoare asupra altora, egoismul exacerbat, uitarea cu de­să­vârşire a ce­lorlalţi împreună-călători pe dru­mul acestei vieţi tre­că­toare.

Înţelepciunea dreptei vieţuiri creştine ne arată că acela care a­jută pe aproapele să-şi poarte crucea lucrează la interiori­za­rea iubirii răstignite a lui Hristos. Nu-şi face viaţa mai comodă aici pe pământ, dar înţelege glasul Domnului: „De-ajuns îţi este ha­r­ul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte!“ (2 Corinteni 12, 9). El ajunge să simtă cu adevărat lumina cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos ca împlinire a libertăţii în relaţia cotidiană eu-tu, ca punct de întâlnire între crucea mea şi crucea aproapelui meu.

Pr. Nicolae Dascălu - Ziarul LUMINA