Postul Mare, călătoria spre Înviere

Slujbele Postului Mare au conservat până astăzi caracterul lor catehetic şi baptismal, nefiind nicidecum numai simple vestigii ale trecutului, ci izvorul curat din care Ortodoxia se adapă pentru a-şi potoli setea şi nevoia de desăvârşire, mereu actuale. Cu fiecare an, Postul şi Paştele sunt, odată în plus, redescoperirea şi refacerea de către noi a stării iniţiale la care am fost ridicaţi prin propria moarte şi înviere în Botez. Postul Mare poate fi înţeles, de asemeni, ca „vremea cea potrivită“ a mântuirii (II Cor. 6, 2) despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, ca timp al pocăinţei şi al întoarcerii la Hristos. Însă, aşa cum am amintit deja, dimensiunea spirituală a Postului o constituie dispoziţia sau, de ce nu, „arta“ ascultării atente şi îndelungate a Cuvântului lui Dumnezeu, din moment ce Acest Cuvânt este Cel Care ne luminează şi ne călăuzeşte către recunoaşterea în primul rând a propriilor păcate. Împăcarea cu ceilalţi, de altfel ideea centrală a autenticei pocăinţe care capătă şi valenţe externe, reprezintă în realitate întoarcerea spre sine, dar mai ales întâmpinarea celuilalt. Dacă împăcarea cu aproapele reprezintă fundamentul unei pocăinţe adevărate, iertarea este cheia care deschide calea postului, lucru pe care Biserica ne cere să-l împlinim, în Duminica izgonirii lui Adam din rai sau a lăsatului sec de brânză, seara, la Vecernia numită „a iertării“. Păşim în Păresimi şi parcurgem calea postului, împăcaţi cu ceilalţi şi cu Dumnezeu, având mereu înainte conştiinţa micimii noastre şi gândul de a nu leza pe ceilalţi.

De ce această conştiinţă a smereniei? Pentru a redobândi adevărata înălţare la Înviere. Spiritul autentic al Postului Mare se regăseşte, aşadar, în vremea pocăinţei stabilită de Biserică pentru toţi fiii ei, indiferent de treapta spirituală, pentru o perioadă de patruzeci de zile.

Călătorie către Paşti

În viziunea Bisericii, Postul Mare a reprezentat dintotdeauna călătoria duhovnicească a cărei destinaţie sunt Paştile - „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“. Această călătorie îşi are raţiunea cea mai adâncă în faptul că, între Păresimi şi Paşti există o legătură indisolubilă, pe care ne-o descoperă numai o înţelegere exactă şi duhovnicească a amândurora. Din cauza slăbiciunii firii noastre şi a imposibilităţii de a trăi statornic, ne risipim şi uităm prea repede că Învierea lui Hristos, acest eveniment unic, este, de fapt, singurul lucru care dă sens şi umple de frumuseţe viaţa noastră. De aceea, Biserica Ortodoxă, prin tradiţiile ei liturgice solide şi autentice, prin slujbele şi timpurile liturgice bine determinate, caută să ne ajute să redescoperim şi să dorim în mod sincer viaţa cea nouă şi adevărată, pe care noi cu atâta uşurinţă o risipim şi o trecem cu vederea, adică pe Hristos - „Paştile cele mari şi preasfinţite“, cu Care ne vom împărtăşi mai deplin „în ziua cea neînserată a Împărăţiei“ Sale.

Iscusinţa postirii

Ne întrebăm de ce este nevoie de o iscusinţă a postirii şi care sunt, de fapt, raţiunile ei? În concepţia Bisericii noastre, primul om, Adam, avea să piardă încă din rai tocmai această deprindere a postirii. De aceea, Sfinţii Părinţi, ca nişte văzători ai sensurilor dumnezeieşti, vor statornici rânduiala postului, în special a Postului Mare, care începe, deloc întâmplător, exact din Duminica numită „a izgonirii lui Adam din rai“. Cu alte cuvinte, rostul postului, în general, dar mai ales al Postului Mare, reclamă o iscusinţă deosebită, fiind timpul în care şi prin care Biserica pune înaintea fiilor ei chipul pocăinţei, dar şi mijloacele realizării ei, din moment ce calea păcatului şi a meschinăriei nu este deloc uşor de schimbat. Este nevoie, din timp în timp, de anumite zile sau perioade de postire în care lupta spirituală cu patimile trupeşti şi sufleteşti să fie întărită şi intensificată printr-o strunire conştientă şi mai aspră a trupului, pentru ca acesta să devină un mijloc eficient în realizarea aspiraţiilor duhovniceşti şi să se înalţe către Dumnezeu, izvorul şi întruparea desăvârşită a Binelui.

Scopul postirii este şi acela de a elibera omul de sub stăpânirea trufaşă a cărnii, de a scoate duhul de sub tirania trupului şi a poftelor sale, rezultat tragic al păcatului şi căderii primordiale a omului. Numai printr-un efort îndelungat şi stăruitor omul va descoperi „că nu numai cu pâine va trăi omul“ (Luca 4, 4) şi va înţelege că numai aşa poate reface întâietatea duhului. Această întâietate presupune, prin structura sa intimă, un lung şi susţinut efort. Timpul este esenţial, întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădăcina şi vindeca boala generalizată, pe care oamenii au ajuns să o considere ca pe o stare a lor „normală“. Iscusinţa postirii a fost îndelung cultivată şi desăvârşită în tradiţia monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos, Care spune că puterile diavoleşti care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post şi rugăciune“ (Matei 17, 21). Ea îşi are originea în exemplul lui Hristos Însuşi, Care a postit patruzeci de zile, apoi l-a întâlnit pe Satana faţă către faţă. În chip providenţial, această ciocnire va schimba înclinaţia omului „nu numai către pâine“ (Luca 4, 4) şi va inaugura eliberarea lui.

(Nicolae PREDA, Ziarul Lumina)