Începutul adevăratei înţelegeri

Înţelegând orice şi acceptând prea puţine lucruri, jonglând cu ideile sub cupola schimbătoarelor aparenţe, ne căutăm împlinirea în sofism şi devenirea în adormire. Suntem altfel de cum ar trebui să fim, nu ca urmare a originalităţii, ci a mimetismului, cauţionând, prin felul nostru de a fi, răzvrătirea nedemnă a simţurilor în dauna raţiunii. Interesant este faptul că izbutim, cumva, să găsim justificări raţionale, aproape coerente, dar dincolo de gândire, pe un teren unde logica nu poate pătrunde decât desculţă şi încătuşată, prizonieră a construcţiilor lingvistice fără sens.

Argumentele unei tăceri inumane nu sunt decât pretexte pentru căderea travestită în lăudabilă ascensiune. Iar tăcerea poate fi, adesea, prezentată nu prin lipsa cuvintelor, ci prin abundenţa lor aiuritoare, fără noimă, care le reduce la stadiul de simple onomatopee, cu o improbabilă valoare practică. Aceasta este lumea în care trăim: decorul monoton al unei existenţe dincolo de orice sens, având ca simplă justificare un zgomotos fundal sonor, neinteligibil.

Condamnarea la o viaţă în tăcere a căpătat, astfel, noi şi nedorite valenţe. Captivi, aproape adormiţi, între orizonturile sunetelor disparate şi ale raţionamentelor fără logică, avem o singură şansă: aceea de a da grai, firesc, gândurilor noastre coerente. De a comunica, împlinindu-ne menirea de fiinţe raţionale. Şi, pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie, în primul rând, să ne acceptăm limitele, să recunoaştem, o dată pentru totdeauna, că nu ştim tot, nu pricepem, fără efort, orice. Că noţiunile pe care le reunim sub noţiunea de „adevăr“ pot fi totuşi eronate, iar altcineva, oricât de greu ne-ar fi să recunoaştem aceasta, poate avea dreptate.

Abia ajunşi în acest stadiu incipient al conştiinţei de sine şi, poate, chiar al smereniei, devenim capabili să purtăm un dialog. Rostindu-ne propria părere, dar şi ascultând - căutând să trecem prin filtrul gândirii - opiniile altora. Discutând raţional, nu izbutim doar să ne exprimăm, ci să şi învăţăm, purtându-ne gândurile pe cărări măcar adiacente înţelepciunii. Consider, aşadar, că, dincolo de inevitabile momente propice solitudinii, intelectul se dezvoltă prin dialog. Până şi citirea unei cărţi este o convorbire, plăcută şi rodnică, atunci când cuvintele exprimă idei, în acord sau în contradicţie cu propriile noastre gânduri, nu simple vorbe goale, iscusit înveşmântate.

O viaţă ca permanent dialog. Aceasta, fără a fi un secret, constituie taina unei veritabile împliniri a spiritului, mai cu seamă dacă izbutim să deschidem momentele de singurătate unui alt gen de convorbire, extrem de important: rugăciunea, simplă, curată, senină. Dialogul cu Dumnezeu, ca supremă descătuşare a tăcerii amorţite, ca împlinire a umanului întru sublima raţiune divină.

Iată, într-o descriere succintă, calea către o binecuvântată comunicare, fără a zugrăvi etape ori strădanii. Iar dacă va dori cineva o soluţie precisă de vindecare a sofisticei, gregarei amuţiri, aceasta este, în permanenţă, la îndemâna noastră. Plecând, cu fermitate, din agora contemporaneităţii dezlănţuite, departe de zgomotul cotidian şi de adormirea gândurilor, este necesar să intrăm în biserică. Acolo, în liniştea ce ne va înconjura, vom simţi cum rodeşte în sufletul nostru rugăciunea, deschizând calea Cuvântului. Iar acesta este doar începutul adevăratei înţelegeri.

(Pr. Alexandru PRIPON, sursa: Ziarul Lumina)