Mircea Radu IACOBAN

Din filmele polițiste americane aflăm că există echipe speciale însărcinate cu lămurirea cazurilor nerezolvate. Anchete lăsate în paragină se reiau după decenii și, până la urmă, adevărul iese la lumină. Probabil că s-ar găsi și la noi de lucru unor astfel de arheologi ai penalului – și cât se poate de sigur în epopeea luării primului steag turcesc la 1877, episod mult mediatizat în epocă şi, în egală măsură, maculat prin amestecul imoral al politicianismul lipsit de scrupule. S-ar cuveni să nu fie uitate astfel de întâmplări ce demonstrează capacitatea politicului exacerbat de a mânji tot ceea ce atinge, mai ales că, zi de zi, îi constatăm tot mai pernicioasa imixtiune în „cele ce sânt / și-n cele ce mâine vor râde la soare”. N-ar strica să luăm aminte: la 1877, eroul „oficial”, Grigore Ioan, a fost dublat… politic de alt Grigore Ioan – unul prahovean, celălalt, moldovean. Steagul însă, pare a fi unul singur. Deci, doi ostaşi din războiul de la 1877 „candidează” pentru titlul glorios de cuceritor al drapelului turcesc, iar istoria, neputincioasă, n-a izbutit, în decursul unui secol şi mai bine, să descâlcească o poveste doldora de dedesubturi şi adânc implicată în luptele electorale: liberalii „îl aveau” pe Grigore Ioan, conservatorii îl aflaseră pe Grigore Ioan a Lucăi. N-o fi, la urma urmei, episodul luării flamurii cu semilună momentul cheie al războiului pentru Independenţă, după cum n-ar avea atâta importanţă apartenenţa eroului la o zonă sau alta a ţării: steagul a fost luat de un român, un cvasi-necunoscut, fie el Ioan, fie a Lucăi.

„Afacerea” – ca să folosim limbajul documentelor epocii, a avut, însă, un ecou formidabil, grupând partizanii unei ipoteze ori ai celeilalte în tabere agresive şi hotărâte. De fapt, conflictul luării flamurii verzi îi folosea pe cei doi Grigore drept simpli pioni într-o partidă al cărei „rege” asediat nu era altul decât maiorul (apoi, colonel şi general) Candiano-Popescu, personaj desprins parcă din galeria eroilor lui Shakespeare. Cumplit ridiculizat de Caragiale (vezi „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi, mai ales, schiţa „Boborul”), capul „revoluţiunii” de la Ploieşti ar avea, dacă judecăm fără patimă, măcar două justificări capabile să-l scoată de sub acuza de donquijotism. Mai întâi, faptul că militase în numele ideii de republică şi, apoi, conjunctura, despre care nimeni nu mai are azi habar: „revoluţiunea” fusese plănuită, a izbucni simultan în mai multe judeţe. Numai că liberalii radicali din Turnu Severin, Craiova, Bucureşti etc. au „amânat” acţiunea, Candiano rămânând singur-singurel să lupte cu... dinastia Hohenzollern-Sigmaringen.

Cariera deputatului şi doctorului în drept Candiano-Popescu părea, în 1877, făcută ţăndări – moment în care solicită să fie trimis voluntar pe frontul cu turcii, ba, mai mult, cere să i se încredinţeze comanda formaţiunii care va ataca reduta Griviţa. Acum, când avem posibilitatea unei priviri mai limpezi şi mai detaşate, înclinăm a crede în sinceritatea elanului patriotic, fără a neglija procentul de premeditare disperată în miza pe cartea reabilitării faţă de tron.

Sub zidurile Griviţei muriseră câteva mii de oşteni ruşi, iar Batalionul 2 de vânători, pe care Candiano l-a condus la atac, a pierdut în sângeroasa zi de 30 august 1877 cinci ofiţeri (din nouă) şi 112 soldaţi (din 550). N-ar fi putut fi vorba, deci, de un discurs, de o plimbare, de o „revoluţiune” ca la Ploieşti, ci de o cumplită întâlnire cu moartea. După terminarea ostilităţilor, Candiano a scris cartea „Războiul neatârnării”, în care, la pag. 24, citim: „Oastea româno-rusă pătrunzând în redută, Grigore Ion, soldat în batalionul 2 Vânători, ajutat de sergentul Stan Gheorghe şi caporalul Nica Vasile, zmulg un steag de la vrăjmaş...” Steagul va fi prezentat prinţului Carol şi împăratului Alexandru, apoi, dus în triumf la Bucureşti, închinat în faţa statuii lui Mihai Viteazul şi, în cele din urmă, depus la Arsenal. De aici încolo, începând un adevărat circ electoral.

Odată cu apropierea alegerilor, contestatarii conservatori afirmă, nu fără a se contrazice şi a înşira scorneli cusute cu „raţă” albă, că Griviţa... ar fi fost goală în momentul intrării trupelor noastre (!!), reduta ar fi luat-o alţii, Batalionul 2 de vânători nici n-a luat parte la luptă, Candiano-Popescu nu se afla pe front în ziua atacului – şi tot aşa mai departe. Cum se vede, nici nu mai contau cei 117 morţi! Ce steag, ce eroism, ce curaj ostăşesc – pur şi simplu l-a găsit într-un şanţ Grigore II (a Lucăi). Revin, în tableta viitoare.