Cum se desăvârșește comuniunea în Biserică? (II)

Capacitatea de a fi în comuniune cu ceilalţi credincioşi este condiționată și de gradul nostru de apropiere faţă de Dumnezeu.

"Fără acceptarea unităţii intime cu Hristos nu se poate ajunge nici la unitatea Bisericii în ea însăşi, ca organism unitar şi ca mireasă unică a lui Hristos".

Fiecare credincios prin asceză trebuie să renunțe la toate formele de individualism care-l întorc spre sine și-l închid în sine însuși, îl separă sau îl îndepărtează de Dumnezeu și implicit de oameni. Paza minții, atenția la cuvintele rostite, rugăciunea, postul ne fac mai sensibili și mai atenți la cel de lângă noi. Viața duhovnicească ne aduce lumină și bucurie și ne deschide spre ceilalți creștini.

,,Cel unit cu Dumnezeu se comunică pe el și, deci, luminează din iubire, dăruiește celui, căruia se comunică, viață din viața sa. Egoistul, însă, nu comunică nimic din sine altuia, de aceea nu e nici lumină, nici viață pentru altul. El este o viață încremenită în sine, lipsită de mișcare”. (Pr. Dumitru Stăniloae. Iisus Hristos Lumina lumii și îndumnezeirea omului, p. 49)  

Dumnezeu Îşi revarsă dragostea Sa pe măsura progresului nostru şi a capacităţii noastre de a răspunde iubirii Lui față de noi. Răspunsul nostru uman nu se poate constitui chiar de la început într-o dăruire totală. Viața duhovnicească crește treptat.

Sf. Liturghie este izvorul de putere cel mai important în lupta cu patimile egoiste și totodată, putem spune, este școală a comuniunii. În această ambianţă credincioşii trebuie să se simtă ca acasă, în casa Părintelui ceresc.

La biserică avem dispoziția de a ierta, de a ne apropia sufletește. Trebuie profitat de aceste momente. Cântărețul de la strană trebuie să-i apropie și să-i inițieze pe cei care pot cânta. Câțiva credincioși, cu binecuvântarea părintelui paroh, pot iniția sprijinirea lunară cu alimente a familiilor cele mai sărace din parohie. Putem crea sute de prilejuri de cunoaștere și de apropiere. Nu trebuie să așteptăm să ia cineva inițiativa. Trebuie, cu sfat, să ne angajăm noi. Vom bucura sufletele necăjite și se vor bucura și sufletele noastre. 

Un lucru care împiedică unitatea credincioşilor în parohie este vorbirea de rău a aproapelui. Nu-i vom judeca niciodată pe cei pe care-i iubim. Cel mult, îi vom mustra și vom încerca să-i îndreptăm cu iubire. ,,Întru aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Rugăciunea fiecăruia dintre noi făcută acasă în intimitatea camerei sau oriunde în altă parte, în drum spre serviciu, la cumpărături sau aflați  în plimbare, contribuie nevăzut la unitatea parohiei. Dar cel mai mult în vederea creșterii unității credincioșilor în parohie contribuie rugăciunea pentru cei ce ne sunt antipatici, pentru cei a căror prezență ne irită sau care, la rândul lor, nu ne agreează sau chiar ne urăsc. Aici este proba de foc. Rugăciunea pentru cei ce intră la categoria dușmani este cea mai primită de Dumnezeu și... cea mai curată.

Pr. Porfirie spune în unul din interviurile sale: Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deșartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimașă, în timp ce iubirea pentru dușmani este curată.

Îndemn la implicare în familia parohială

Fiecare credincios trebuie să lucreze pentru ca parohia din care face parte să devină o comunitate de credinţă şi iubire.

Noi toţi cei botezaţi, creştinii, trebuie să avem o conştiinţă mereu clară nu numai despre faptul că aparţinem Bisericii, ci şi că formăm Biserica.

Trebuie depăşită mentalitatea prin care considerăm că acţiunea laicilor în Biserică ar fi doar un voluntariat în ajutorul preoţilor care singuri nu ar putea să facă faţă necesităţilor pastorale. Mirenii, ca parte constitutivă a Bisericii, au o responsabilitate generală pentru Biserică, pentru soarta ei.

Elementele constitutive ale bisericii sunt clericii şi laicii. Totalitatea acestora formează însăşi Biserica. Biserica nu o constituie nici clerul singur, precum nu o poate constitui nici poporul credincios singur, ci ambele aceste două stări sunt componentele Trupului Bisericii. Biserica nu poate fi concepută fără vreunul din aceste două elemente.

"Creştinii prin botez primesc nu numai obligaţia de a-şi păstra credinţa întru care s-au botezat, dar şi s-o mărturisească, să o apere şi să lumineze pe fraţii lor rătăciţi".

În faţa deşertului duhovnicesc de astăzi trebuie să fim uniţi. Trebuie să fim uniţi pentru a face faţă presiunilor sociale, descurajării, duhului lumii.

În comentariul asupra Faptelor Apostolilor, Sf. Ioan Gură de Aur este împărţit între nostalgia Bisericii primare şi certitudinea prezenţei mereu vii şi reale a harismelor Duhului Sfânt în Biserica vremii sale: "Primii creştini erau 3.000 la început, apoi 5.000 şi totuşi nu aveau decât un singur suflet. Astăzi nici unul dintre voi nu-l cunoaşte pe fratele său. Şi încercăm să căutăm o scuză în faptul că suntem numeroşi! Dacă nu ar fi imposibil, mi-ar plăcea să vă conduc într-un oraş ai cărui locuitori nu formau decât un singur suflet. Ce au devenit aceste frumoase exemple? Noi avem contrariul sub ochii noştri. Numeroase divizări, neînţelegeri profunde domnind între toţi şi ne tratăm unii pe alţii cu o cruzime vrednică de animale. Şi ce! Atât de îndepărtaţi fiind, El, Hristos, a binevoit să Se unească cu voi, iar voi nu voiţi, cum ar trebui, să fiţi uniţi cu fratele vostru?".

Ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: ,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca văzând faptele voastre cele bune să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri?” (Mt. 5, 16)

Laicul nu reprezintă Biserica la nivel de Instituţie, dar prin comportamentul său o poate compromite înaintea celor care sunt atei sau căldicei sau de altă credinţă.

Laicii nu trebuie să-i dispreţuiască pe preoţi, iar preoţii nu trebuie să-i dispreţuiască pe laici

În acelaşi timp, mărturia credinciosului laic într-o lume ca cea în care trăim este foarte valoroasă şi necesară. Creștinul poate mărturisi pe Hristos adesea acolo unde preotul, considerat de meserie, nu are acces.

Prima mărturie o dăm în familie. Stă în puterea părinţilor să-i înveţe pe copiii lor care este sensul vieţii şi să-i ajute să se realizeze nu doar material ca indivizi în această lume, ci să-i deschidă şi spre nemurire, spre orizontul cel nesfârşit al vieţii duhovniceşti, ca persoane create după chipul lui Dumnezeu.

O educație dăruită copiilor va contribui la înfrumuseţarea din punct de vedere moral şi spiritual a parohiei din care facem parte şi a Bisericii. Un copil sau un tânăr respectuos şi gata să ajute pe cel în nevoie este o binecuvântare şi o cinste nu doar pentru casa lui, ci pentru toţi credincioşii parohiei.

O altă mărturie frumoasă în Biserică o dau credincioşii laici care, făcând parte din consiliul parohial, eparhial sau din alte instituţii ale Bisericii, participă la viaţa duhovnicească a Bisericii, au un program de rugăciune, au duhovnic și sunt prezenți alături de ceilalți credincioși la Sf. Liturghie.

Bineînțeles, rolul cel mai important pentru unitatea liturgică și spirituală a parohiei îl are preotul.

Laicii nu trebuie să-i dispreţuiască pe preoţi, iar preoţii nu trebuie să-i dispreţuiască pe laici. Şi unii, şi alţii au experienţele lor de viaţă care adesea sunt foarte bogate. Nu trebuie decât să avem răbdarea şi tactul de a ne apropia de ei şi de a-i cunoaşte. A pune eticheta pe oameni: rău, viclean etc. arată că am murit față de ei. Nu se mai transmite viață de la mine spre celălalt. O educatoare sau învăţătoare care lucrează cu zeci de copii şi are dialog cu zeci de părinţi are o experienţă de viaţă care trebuie luată în considerare. Un vânzător de bilete de tren în gară sau un vânzător la un magazin alimentar are ocazia în fiecare zi să interacţioneze cu sute de oameni, să schimbe impresii şi să-i observe. Printre aceştia, credincioşi aproape necunoscuţi în parohia noastră sunt persoane care au o cunoaştere profundă a omului şi a vieţii. Preotul, chiar şi cel mai simplu poartă cu el sutele şi miile de spovedanii la care a trebuit să dea un răspuns, să încurajeze, să sfătuiască. Are nevoie de rugăciunea noastră și de ajutorul nostru. Nu poate exista dragoste fără respect reciproc.

(Părintele Nicodim)