Coregrafia virtuţilor

Credinţa, iubirea, nădejdea, virtuţi teologale, sunt limpezi ca nişte cristale poliedrice, dar puritatea lor este însoţită, ca o trenă înclinată spre lume, de oglindirea în sufletele noastre. De aceea, puţini şi reuşesc să menţină virtutea la o altitudine nemaculată. Să fii credincios, iubitor şi nădăjduitor, transparentizând elementele umanului până în clipa deplinei lor integrări celeste, reprezintă de fapt un fel de-a patra virtute, prin care acestea se logodesc definitiv cu Domnul. Oamenii însă rămân oameni, omenescul din noi înşine fiind ca o greutate care pe mulţi îi înrobeşte. Să vedem cum stau lucrurile.

Rar întâlneşti un om care îţi va spune că nu crede, nu iubeşte, nu speră. Suntem oameni tocmai fiindcă avem încrustate în noi aceste trei cristale. Problema se iveşte din clipa în care sufletul nostru, prin înglobare, ajunge să le facă de nerecunoscut. Individul crede, dar în ce crede el? Crede până la urmă în fantoma propriului eu, în stafia propriilor iluzii, în statuia de fum a celebrităţii. Individul iubeşte, dar ce iubeşte el? Se iubeşte pe sine, eventual îşi iubeşte familia, nutreşte un sentiment vag pentru ceea ce mai înseamnă ţară. Individul speră, dar în ce? Tot în ceea ce într-un fel sau altul este legat de persoana sa şi de un anumit progres în ordinea acumulărilor materiale. De aceea, cristalele încrustate în sufletul nostru îşi pierd limpezimea. În cel mai fericit caz ia naştere un fel de ambiguitate, aceasta în cazul artiştilor care, în dorul lor tulbure de-a crea, au impresia că ar ieşi din ei înşişi şi în felul acesta ar realiza o comunicare superioară. Artistul de aceea este exemplul cel mai trist, deoarece în cazul lui fenomenul pervertirii celor trei virtuţi cunoaşte gradul cel mai înalt de rafinament. Din acest motiv oamenii care se lasă cel mai mult iluzionaţi şi chiar viciază mediul prin iluzionare sunt paradoxal cei mai dotaţi dintre noi. Savantul ilustru şi artistul genial probează efectul maxim al felului în care duhul intrat în om produce o plasmă densă a himerelor. Nu poate fi altcumva de vreme ce în înfruntarea permanentă cu noi înşine facem următoarea confuzie: aşezăm pe prim plan talentul şi ştiinţa de carte, depreciind sau privind cu o îngăduinţă cvasi-dispreţuitoare adevăratele aripi prin care omul se înalţă la cer şi care sunt chiar rugăciunea ca post al sufletului şi postul ca rugăciune a trupului. Ele două redau limpezime virtuţilor creştineşti şi dacă li se mai adaugă şi milostenia, atunci şansele noastre de-a scăpa de balast cresc foarte mult. Uitarea de sine este sinteza acestei lucrări. Făptura care a reuşit aşa ceva, în ordine dumnezeiască, înseamnă mult mai mult decât erudiţii şi talentaţii, decât toţi cei fandosiţi şi infatuaţi. Un om uşor, eliberat din robia faţă de sine însuşi, se duce către cer ca într-un regim de imponderabilitate duhovnicească. Nici un fulg de păpădie desprins din ireala corolă nu va realiza o ascensiune mai firească. Asemenea oameni sunt pe deplin purificaţi, iar oglindirea virtuţilor în sufletele lor nu mai întâmpină nici un obstacol. De aceea, vorbim despre cei "săraci cu duhul", adică despre aceia în care duhul lucrează neîngrădit şi face din sărăcie mediul de acţiune cel mai propice. Sărăcia aceasta nu este de ordin material, ci-l redă pe omul descărcat de balastul fiinţei sale grase. Se poate spune că asistăm la un fel de proces de dezintoxicare. Uitarea de sine reuşeşte să-l vindece pe cel mai înrăit toxicoman şi aruncă cu nespusă graţie voalul ceresc peste corpul unei lumi neruşinate. În asemenea momente au loc mari dezlegări şi descătuşări, universul se înfrăgezeşte, cerurile se deschid, aripile oamenilor sunt mai strălucitoare decât ale păsărilor şi tot cosmosul zboară spre întâlnirea cu propria sa obârşie. Este cu adevărat clipa sublimă de har care face din freamătul celor văzute o coregrafie sau o caligrafie realizată de îngeri.

(Dan Stanca, sursa Ziarul Lumina)