Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoCopilul care nu se adaptează ritmului cerut de şcoală este clasificat ca leneş.
Punerea în aceeaşi categorie a tuturor copiilor, „tratamentul” uniformizat care de obicei constă în reproşuri şi sancţiuni, poate uneori să agraveze situaţia.
Este bine ca înainte de etichetare să fie căutate şi înţelese cauzele acestui comportament.
Dacă sănătatea este bună şi inteligenţa satisfăcătoare, lenea este în esenţă o lipsă de interes. Aceasta atrage dezgust pentru munca cerută, imposibilitatea concentrării, sentimentul inutilităţii.
Încă de la primele semne de dezinteres şi neatenţie ar trebui depistat conflictul interior care influenţează activitatea copilului.
De foarte multe ori motivele sunt afective sau caracteriale: anxietate, neîncredere în sine, teama de insucces sau de reproşuri şi sancţiuni, exprimarea constantă a unor nemulţumiri, descurajare generală, sentimentul insecurităţii afective, revoltă etc.
Uneori apare ca un mod de apărare sau protecţie împotriva cerinţelor excesive, sau a celor prezentate într-un mod greşit.
Alte cauze care declanşează starea de neimplicare:
- Cauze fizice - lipsa de somn, surmenajul, condiţii necorespunzătoare, afecţiuni ale vederii, auzului, diferite întârzieri în dezvoltare, tulburări, boală etc.
- Cauze pedagogice - neadaptarea cerinţelor la posibilităţile psihofiziologice ale fiecărui copil, metode de lucru neeficiente, rutină, sancţiuni nemeritate, cadre fără experienţă etc.
- Cauze psihologice - schimbări bruşte, rămâneri în urmă, ritm lent, limbaj insuficient dezvoltat, inhibarea funcţiilor intelectuale, lipsă de interes etc
- Cauze afective - preocuparea sporită pentru alte activităţi, conflicte cu părinţii sau conflicte ale acestora, teama de nou, insecuritatea şi îndoială faţă de el şi faţă de ceilalţi, eşecuri anterioare, blocaje, timiditate excesivă etc.
Lenea nu există. Ea este expresia unei tulburări, un simptom care reflectă un neajuns al copilului sau un mesaj tacit al acestuia. Poate fi ocazională, temporară sau poate tinde să devină permanentă.
În cazul copiilor prea pasivi, neobişnuiţi cu efortul şi iniţiativa, rolul familiei este vital în trezirea intereselor şi exersarea voinţei.
Indiferent de cauză, cunoaşterea acesteia este vitală pentru a putea interveni eficient şi în cunoştinţă de cauză. „Condamnarea” pripită şi etichetarea a leneş” întăresc sentimentul de insecuritate şi neadaptare la mediu.
Lipsa constanţei în activitate poate genera ulterior probleme mai mari datorită întreruperii şirului logic de informaţii, a rămânerilor în urmă.
