Duminica Slăbănogului

Duminica este numită în calendarul nostru ortodox, duminica a patra după Paşti sau a Slăbănogului, pentru că Evanghelia care se citeşte în această duminică vorbeşte despre minunea vindecării de către Mântuitorul a slăbănogului de la lacul Vitezda. În partea de răsărit a Ierusalimului, lângă poarta oilor, se găsea acest lac, în care mulţime de bolnavi se făceau sănătoşi, căci “un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ţinut” (Ioan 1, 4).

Cele cinci pridvoare, zidite încă de Solomon, erau locurile de aşteptare, de unde bolnavii urmăreau cu multă atenţie tulburarea apei de către înger.

Într-unul din aceste pridvoare, un slăbănog, care căzuse pradă suferinţelor cumplite, de 38 de ani aştepta acolo ziua şi ceasul izbăvitor al însănătoşirii sale. Apa acestui lac primise puteri tămăduitoare; de minunea vindecării însă, nu se putea împărtăşi decât acela care intra primul după tulburarea ei. Acest slăbănog, de 38 de ani văzuse apele lacului tulburându-se, dar fără folos: alţii, mai tari ca el, i-o luau înainte, se aruncau în apă şi se vindecau. Dar el nu-şi pierdea răbdarea, şi acest lucru trebuie să-l învăţăm de la dânsul: cel care rabdă speră, nădăjduieşte într-o soluţie, într-o ieşire, într-un răspuns, într-o scăpare.

Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, o capitulare, ci aşteptarea unei rezolvări, a unei izbăviri venite de undeva.

Răbdarea răsplătită

Bolnavul care rabdă suferinţa speră că aceasta va trece. Omul în necaz şi primejdie speră că va fi izbăvit. O astfel de răbdare în speranţă avea şi slăbănogul. De 38 de ani nu putea intra în scăldătoare, după tulburarea apei, şi totuşi nu-şi pierdea răbdarea, rămânea în continuare, crezând că într-o zi va ajunge şi el în atenţia lui Dumnezeu.

Şi iată că răbdarea lui a fost răsplătită când, într-o zi, venind Mântuitorul şi văzându-l, i se făcu milă de el şi apropiindu-se, îi zise: “Vrei să fii sănătos?” Răspunsul veni clar şi convingător: “Doamne, n-am om să mă arunce în scăldătoare. Căci până să mă duc eu, altul se coboară”. Şi atunci Mântuitorul, făcându-i-se milă de el, nu i-a spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: “Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi”. Şi în clipa aceea, bolnavul s-a ridicat, şi-a luat patul şi a plecat. Isus s-a făcut nevăzut. Slăbănogul era convins că recâştigarea sănătăţii sale s-a produs prin intervenţia dumnezeiască, ne încredinţează Sf. Evanghelie, care ne spune că, după câtva timp, Isus îl întâlneşte în templu rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu pentru minunea săvârşită cu dânsul în preajma Vitezdei.

Mântuitorul Isus, în nemărginita iubire şi purtare de grijă faţă de omul zidit după chipul şi asemănarea sa, îl avertizează zicând: “Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva rău” (Ioan 15, 14). Aşa s-a sfârşit cumplita suferinţă a unui slăbănog, care a avut lângă el pe Isus, tămăduitorul rănilor noastre fizice şi morale.

Drumul crucii duce la desăvârşire şi mântuire

Acest slăbănog, pe care ni-l înfăţişează Sf. Evanghelie de astăzi, ne pune în faţă suferinţa, păcatul şi singurătatea.

Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferinţe, pentru a ne arăta nouă că drumul crucii duce la desăvârşire şi mântuire. Hristos Domnul schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii, dându-le un caracter de îndreptare şi desăvârşire morală (Ioan 5, 14; I Petru 2, 21). Acolo unde este putere de credinţă, suferinţa atrage pe om către Dumnezeu. Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel dinlăuntru, însă, se înnoieşte din zi în zi; pentru că suferinţa noastră cea de acum, uşoară şi trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veşnică (II Corint. 4, 16-17). Suferinţa nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind ca, prin răbdare şi credinţă, să ne regăsim echilibrul spiritual care să ne ducă la lucrarea virtuţilor evanghelice. Să fim mai buni, mai drepţi, mai credincioşi şi mai cinstiţi, trăind în permanentă comuniune cu Hristos. Ea trebuie să devină condiţia fundamentală a renaşterii spirituale, cum zice V. Hugo: “Ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi”.

Suferinţa noastră de azi, cu întregul ei şir de nenorociri, lipsuri şi dureri trebuie să o privim nu numai ca pe o pedeapsă dumnezeiască, ci şi ca o chemare pentru îndreptarea noastră, spre o viaţă plăcută lui Hristos. Istoria se clădeşte sub braţul ocrotitor al Providenţei, care dirijează şi sancţionează.

Dar prin acest slăbănog bolnav cu trupul, Biserica ne arată şi figura oricărui bolnav cu sufletul. Bolnav cu sufletul este oricine săvârşeşte păcatul. Iar păcatul este pentru suflet, ceea ce este paralizia pentru trup. Cu cât creştinul este mai stăpânit de el, cu atât paralizia sufletului este mai cumplită. Biserica noastră, prin citirea Evangheliei de azi, vrea să reamintească tuturor despre grija ce trebuie să purtăm sănătăţii noastre trupeşti şi sufleteşti, despre cauzele îmbolnăvirii şi despre mijloacele de vindecare.

Să nu uităm că lumea de azi este asemenea unui mare spital, plin de bolnavi de tot felul: orbi, şchiopi, paralitici etc. Precum nimeni din lume n-ar putea să se laude că este fără de păcat, tot aşa nimeni nu poate afirma că este pe deplin sănătos. Toţi suntem nişte bolnavi, slăbănogi trupeşte şi sufleteşte. Ceea ce este boala pentru trup, este păcatul pentru suflet. Cuvintele Psalmistului, că toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cela ce face bunătate, nu este până la unul (Ps. 52, 4), justifică pe deplin afirmaţia că lumea este un imens spital, plin de oameni bolnavi, bolnavi mai mult la suflet decât la trup.

(autor: pr. Ion CÂRCIULEANU, sursa: www.predici.cnet.ro)