Spovedania şi canonul sau epitimia – act de pocăinţă şi îndreptare (I)

Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia nu, iar omul cu gânduri viclene e acela care-şi dă cu toată voia tinereţea diavolilor, rămânând ca Dumnezeu să-i dea o bătrâneţe distrusă.
Fericitul Augustin învaţă că Pocăinţa adevărată se cuprinde în două mişcări opuse ale inimii: una de ură faţă de păcat şi alta de iubire faţă de Dumnezeu.
Fără Pocăinţă nu poate exista autocunoaştere şi nici descoperirea împărăţiei din noi. Când omul este sub păcat, nu mai are puterea de a deosebi binele de rău. El are nevoie de Duhovnic care să-l trezească şi să-i mijlocească vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Pocăinţa adevărată trezeşte în om ura faţă de păcat şi sentimentul iubirii faţă de Dumnezeu, atât pentru îndelungata sa răbdare, cât şi pentru bunătatea sa pe care ne-o arată.
Mărturisirea este absolut necesară, lucru pe care-l putem observa la omul natural, la copil. Copilul este sincer, nefalsificat, cum trebuie să fie sufletul oricărui creştin. Când a făcut un rău cât de mic, pe faţa copilului se oglindeşte neliniştea şi tulburarea şi nu-şi află pacea, până când nu se aruncă în braţele mamei sale, mărturisind greşeala în plâns şi cerându-şi iertare. O stare de pruncie află creştinul după primirea Tainei Spovedaniei şi Împărtăşaniei, căci Domnul Iisus Hristos spune: „De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”.
Mărturisirea nu trebuia să fie formală, o înşiruire indiferentă şi rece de greşeli, ci o destăinuire adâncă, izvorâtă din inimă, plină de durere. Numai prin lacrimi de căinţă putem să scăpăm de povara păcatelor şi să vedem pe Dumnezeu.
În lumina învăţăturilor creştine, fiecare om este mai mult sau mai puţin depărtat şi rătăcit de casa părintească, dar Dumnezeu, Părintele nostru bun, iubitor şi iertător, nu ne condamnă, ci aşteaptă să ne întoarcem acasă şi să zicem cu părere de rău: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta… Iartă-mă, ajută-mă… căci voiesc din nou să fiu fiul Tău”. Un act sincer de căinţă dovedeşte fiecare creştin prin rugăciunea rostită înainte de Sfânta Împărtăşanie: „Cel care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1,15)
O astfel de spovedanie cere să ne cercetăm conştiinţa cu mare grijă ca nimic rău şi otrăvitor să nu mai rămână înăuntrul nostru. Scormonind sufletul în adânc vom constata cu amar că adeseori îmbrăcăm masca aparenţelor condamnabile. Sub masca dreptăţii şi sincerităţii se ascunde răutate şi ipocrizie; sub masca dreptăţii şi smereniei evlavioase se ascunde nedreptatea, mândria şi dispreţul, setea de mărire deşartă şi parvenire, sub perdeaua cuvioşeniei şi a binefacerii se ascunde necredinţa cea mai urâtă, interesul şi egoismul feroce.
Dacă în faţa oamenilor ne putem masca în diferite chipuri, nu putem face acest lucru în faţa lui Dumnezeu, dacă credem în El, căci El ne cunoaşte toate tainele, chiar şi pe cele viitoare le vede ca în prezent. Nimic nu este ascuns, ca să nu se vădească, până şi perii capului nostru sunt ştiuţi” (Mt. 10,30)
Înaintea lui Dumnezeu, în Taina Spovedaniei, să ne deschidem larg porţile sufletului ca să-l spălăm de orice păcat, că vameşul şi fiul pierdut, să-l facem cât mai curat şi luminos.

(Preot paroh Constantin MILEŞAN, sursa: Răsunetul)