Ispită cu repetiţie: Divino Amore. (II)

7. Parabola copilului de zece luni

Cei de la Episcopie cred că eu am aceste ispite cu maşinile pentru că nu am luat binecuvântare de la ei ca să fac difuzare de carte ortodoxă aici. Eu zic că am aceste ispite pentru că m-am desprins de curând de diavol.

Cu tot necazul meu, sunt luat în şuturi de toţi. “Am venit în nume personal sau în numele ziarului Lumina?” Eu sunt tot mai necăjit. Am pentru a doua oară aceeaşi ispită. Nu prea mai am bani – ce mi-a dat preotul de la Udine abia mi-a acoperit motorina şi verificarea tehnică de la Barberini.

Mi se spune să vorbesc în acea după-amiază cu Părintele Marcu. Îl găsesc abia a doua zi, în holul Auditoriului Complexului Divino Amore, unde începe Reuniunea Eparhială. Aici sunt mese pline de cărţi pe la care trec parohii români înainte să meargă în sală. Dacă Părintele Marcu ar lua şi cărţile mele aici, în câteva ore cred că s-ar vinde toate. Dar nu le ia.

Părintele Marcu e tânăr, aproape un adolescent. Mă fixează cu o privire albastră în care văd o cruce luminoasă. Nu am curajul să mă întorc să văd dacă nu cumva e reflexul unei cruci fluorescente existente în Auditoriu. Prefer să cred că e încrustată în ochii lui, cum am mai văzut una în ochii unei femei care se roagă mult, mai ales că acest om poate să mă ajute. Dar discuţia noastră e profund anostă, lipsită de orice strop de căldură creştină. Ca şi părintele Dionisos de la Episcopie, el crede că mi se strică maşinile pentru că lucrez fără binecuvântare. Dar eu am binecuvântare de la duhovnicul meu pentru ce fac. Eu cred că dacă nu aş mai veni cu cărţi religioase ci cu cărţi lumeşti, nu aş mai avea nici o problemă cu maşinile. Cred că ispitele mele sunt legate în primul rând de ce fac şi de faptul că nu m-am întors de multă vreme către Dumnezeu.

Părintele Marcu îmi spune, fără să îmi vadă cărţile, că nu mi le va lua pe toate…

A doua zi, la Episcopie, uriaşii câini din cuştile din curtea Episcopiei nu mă mai latră ca în prima zi. Am clocit toată noaptea ce să îi spun Părintelui Marcu: “Eu sunt doar de zece luni ortodox practicant. Duhovniceşte vorbind, sunt ca un copil de zece luni. Nu îmi puteţi cere să fac ascultare ca un călugăr.” Cu subtextul: ce faci cu un copil de zece luni care greşeşte? Îl tragi de urechi? Îi fac şi un compliment pe care acum, după ce am văzut într-o fotografie de pe internet că în Auditoriumul de la Divino Amore e cu adevărat o cruce mare, îl cred mincinos: “Părinte, dumneavoastră sunteţi un om al rugăciunii. Am văzut că aveţi o cruce încrustată în privire, trebuie să înţelegeţi.” Dar Părintelui Marcu i-a dispărut orice urmă de cruce din ochi şi îmi e foarte morocănos. O ţine pe a lui şi îmi face impresia că vorbesc cu unul dintre câinii ciobăneşti care latră prosteşte din cuşti. Îmi va lua doar Psaltirile şi Acatistele şi anumite volume din seria “Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, îmi va spune el care. De cărţile de rugăciuni şi îndreptarele de spovedanie nu are nevoie, deşi le folosesc o mulţime de preoţi. Şi nu îmi poate lua cărţile acum… are nevoie de binecuvântarea Episcopului. Va trebui să aştept.

Cât despre copilul de zece luni… vineri, când Episcopia îmi ia, în sfârşit, o parte din cărţi, găsesc chiar în biroul în care stau Părintele Marcu şi cărţile un pătuţ de copil cu o mogâldeaţă care plânge înăuntru.

8. O poveste de doi lei: viaţa mea

Marţi sunt amărât. Şi miercuri. Şi joi. La un moment dat Părintele Marcu îmi spune “Acum sunt cu Sfinţia Sa, dar suntem cu nişte persoane din România, nu îl pot deranja pentru o problemă de doi lei.”

Cred că invitaţii sunt cei pe care i-am întâlnit încă de luni la Episcopie: Ion Ică Jr. şi soţia sa. Se plimbau prin curte cu Sfinţia Sa. Cât despre “problema de doi lei”… Cum tot ce am eu e în portbagajul maşinii de la Divino Amore problema de doi lei pare să fie viaţa mea.

Dar nu pierd timpul. Mă rog şi vizitez Roma. La “Santuario Madonna del Divino Amore” e o icoană făcătoare de minuni a Măicuţii Domnului la care se face pelerinaj în fiecare sâmbătă noapte, de la Paşti până în octombrie. Credincioşii merg pe jos vreme de cinci ceasuri, de la Roma până la Divino Amore.

9. Lilia înseamnă crin

Numele fetei pe care o iubesc înseamnă, pe ruseşte, crin. În “Sanctuarul antic” de la “Divino Amore” pe masa altarului e un buchet de crini. Atât icoana Mântuitorului, de pe perete, cât şi cea făcătoare de minuni a Maicii Domnului mi se par foarte ortodoxe. Afară, într-o intrare de cavernă amenajată pentru Măicuţa Domnului: o statuie albă a acesteia, înconjurată de crini. Şi o altă intrare în cavernă amenajată ca Grotă a Profetului Ilie, când eu tocmai ce o rugasem pe Lilia să şi-l ia pe sfântul Ilie ca sfânt protector…

Dar corespondenţele se ţin lanţ. Cu autobuzul 044 ajung în Via Laurentina 440 unde e alt sanctuariu dedicat Măicuţii Domnului: Madonna delle Tre Fontane. Fetiţa mea s-a născut pe 04.04.2004, la ora 16.04 în timp real (17.04 după ora de vară), după ce eu am avut o mare obsesie a cifrei patru legată de data mea de naştere…

10. Exemplarele 1, 5, 11, 13 şi 15

Vineri, Părintele Marcu vrea să-mi facă un bine. Am 15 serii complete din “Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, iar el vrea să-mi ia, la un preţ mai mic decât cel pe care îl cer eu per exemplar când vând seriile complete, exemplarele 1,5,11,13 şi 15 din fiecare. Poate doar glumeşte, îmi zic, în vreme ce urc dealul Episcopiei cu un rucsac uriaş şi foarte greu în spate. Nu i-am adus exemplarele cerute din “Părintele Cleopa”, că nu-s sinucigaş. În maşina care se află pe Via Ardeatina cu patru kilometri mai jos de Episcopie e tot ce am. Cum Părintele Marcu nu s-a gândit să vină el cu o maşină până la mine, am luat în rucsac şi într-o plasă mare cărţile pe care mi le-a cerut, Psaltirile şi Acatistele, şi m-am urcat în autobuzul 044.

Mă căznesc cumplit să urc dealul. Voi căpăta pentru ce e la mine câteva sute de Euro şi nu mai am bani. Nu e nici un sfert din marfa mea, dar m-am săturat. De cinci zile dorm în maşină la Divino Amore. Vreau acasă.

Sâmbătă şi duminică mă chinui să găsesc un loc unde să duc cărţile şi să dau de cei de la Wizz Air. Pe siteul lor numerele de telefon sunt trecute fără prefix, iar de asta îmi voi da seama abia luni, în dimineaţa zborului, aşa că nu voi da de ei şi voi plăti vreo 40 de Euro mai mult la bilet. Iubita mea de la Chişinău încearcă şi ea să facă o rezervare online, dar nu reuşeşte, ceva nu funcţionează pe siteul lor…

În ce priveşte cărţile… se pare că am găsit locul: Părintele Anatolie Zmeu, basarabean de la Biserica Sfânta Ecaterina, vrea să mă ajute. El ţine de Biserica Ortodoxă Rusă, dar are şi credincioşi români. Părintele vine spre Divino Amore, eu îl aştept în parcare, dar nu ne întâlnim. Eu nu am mobil de Italia, el trece de complex şi ajunge spre Episcopia Română, într-un loc unde sunt nişte prostituate care îl descurajează. E ora patru, iar la cinci trebuie să fie la biserică, să facă Acatistul Sfintei Ecaterina… Îl sun pe la patru şi jumătate, dar deja a plecat din zonă. “Dacă aşa vrei Tu, Doamne…”, spun cu lacrimi în ochi. Era prea frumos ca să fie adevărat.

Duminică mă voi duce pe Via Gallia, la biserica unde slujeşte preotul Bălăucă. Mă duc cu gândul să îl rog ca măcar să îmi ia şi să îmi ţină cărţile până găsesc vreun cumpărător. Cărţile nu ar trebui să fie greu de dat: am preţuri mai mult decât bune, preţuri româneşti. Cu voia lui Dumnezeu voi găsi repede cui să le dau. Preotul Bălăucă nu vrea să vorbească cu mine după slujbă, aşa că stau şi la cateheză, să îi ascult părerile despre sau anti Big-Bang şi alte drăcovenii date drept contradrăcovenii. Asta e senzaţia: se străduie să combată raţionalismul în termeni raţionali. Nici nu vrea să audă de necazul meu: are cărţi de mii de Euro şi el ia cărţi doar de la Sophia şi de la Episcopie.

Plec spre metrou hotărât să merg la aeroportul Ciampino şi să plec la Bucureşti. Voi vedea eu ce voi face cu maşina şi cărţile, nu mai pot sta în oraşul acesta. Sunt foarte supărat pe aceşti slujitori ai altarului care habar n-au că trebuie să şi practicăm credinţa.

La metrou îmi aduc aminte de Părintele Anatolie. Îl mai sun o dată.

11. Mulţumiri Bisericii Ortodoxe Ruse

Părintele Anatolie Zmeu mă cheamă la biserică, să mergem apoi împreună după cărţi. De la staţia de metrou Via Aurelia iau trenul o staţie, până la San Pietro. Suntem undeva în spatele Vaticanului, dar încă în inima Romei. Dincolo de calea ferată sunt turlele bizantine ale bisericii ruseşti. Sunt acasă!

Chiar în staţia San Pietro mă întâlnesc cu un grup de români pe care i-am văzut şi în Via Gallia. Vin şi ei la Sfânta Ecaterina. Când ne întâlnim acolo, aceşti oameni îmi cumpără aproape toate cărţile din plasa pe care o aveam la mine ca mostră. O serie a “Părintelui Cleopa” şi cărţi de rugăciuni. Viaţa mea se limpezeşte. După un acatist citit foarte frumos, în română şi rusă, Părintele Anatolie vine cu mine la Divino Amore. Nu acceptă nici măcar să plătesc eu benzina. Şi nici să mă întorc ca să îl ajut să descarce cărţile la biserică. Acest Părinte are ceva ce preoţilor români cu care m-am întâlnit la Roma le lipseşte: măsura iubirii aproapelui. Degeaba fac ascultare de Episcopie preoţii noştri. Ascultarea de Episcopie nu e poruncă dată de Domnul Hristos. Dacă Episcopia ascultă de diavol? Poruncile date de Domnul Hristos sunt iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui.

12. Un posedat

Luni dis-de-dimineaţă iau un taxi până la aeroport. Apoi, de la Roma la Bucureşti fac o oră şi jumătate. Trei ore de la Bucureşti la Tărlungeni, cu o ocazie care mă aduce până în Săcele, exact unde se face drumul spre Tărlungeni pe care locuieşte tatăl meu.

Mă grăbesc. Iau maşina tatălui meu, o maşină modernă cu care pot să o plimb pe iubita mea până la capătul lumii, şi plec la Humor.

La ieşirea din Bacău iau un om care se agită pe marginea drumului cu un diplomat şi o sticlă de doi litri plină cu o băutură de culoare închisă în mâini. Eu cred că e vin, dar el îmi va spune la un moment dat că nu bea şi e cola. Totuşi, culoarea băuturii e prea roşiatică pentru cola. Merge la Roman, de fapt, spre un cătun aflat la şase kilometri de Roman, către Piatra Neamţ.

E ora zece noaptea. Omul are o voce piţigăiată şi caută să mă convingă să îl duc până în acel cătun. Dar ceva din mine spune NU. Încep să îl testez. E credincios? Zice că da. Pe acolo pe unde e satul lui e şi satul Trifeşti. A fost vreodată la Trifeşti? Nu. “Foarte rău, îi spun, e la doi paşi de dumneavoastră, iar acolo e o icoană făcătoare de minuni a Măicuţei Domnului.” Când îi spun asta mi se pare că îşi ascunde privirea care mă fixa până atunci prin retrovizoare. E vânzător ambulant de pixuri. „Nu o să pot să vă duc până acolo, îi spun. Nu e maşina mea şi nu o pot băga pe un drum rău. Dar nu vă voi lua nici un ban, aşa că vă veţi putea lua un taxi din Roman. Dar şi pe jos faceţi doar o oră.” El insistă să îl duc până acolo. Îi e frică să meargă pe jos, iar eu îl pot duce până acasă în cinci minute. Schimb vorba. Stă între nişte case de sectanţi. Sunt doar patru case acolo. Când trecem pe lângă drumul de la Trifeşti i-l arăt şi îi vorbesc iar despre icoana făcătoare de minuni a Măicuţei Domnului. Iar pleacă privirea. Îl las la benzinăria de la intrare în Roman. Când opresc, omul începe să gâjâie şi să hârâie în toate felurile. Iar din gâtlejul lui se aude o voce groaznică, puternică, străină de glasul lui piţigăiat. E posedat de diavol. Coboară şi se ascunde parcă în benzinărie. Plec, mulţumindu-i Maicii Domnului că m-a salvat de pe unde voia să mă târască diavolul.

De fapt, Măicuţa Domnului mi-a călăuzit paşi în tot acest drum. Prin Italia, au fost moment când nu trăgeam eu de volan, am simţit clar asta. Îţi mulţumesc, Măicuţa Domnului, şi apără-mă şi de acum înainte.

(de Marius IANUŞ)