„Cred” - Ce înţeleg când rostesc cuvântul „eu cred”?

Să ne oprim puţin la acest cuvânt introductiv „eu cred”. Ce înţeleg când rostesc cuvântul „eu cred”? Spun „eu cred” numai când mă refer la ceva, ce nu pot să-l văd cu ochii mei, şi nici să-l ascult cu urechile mele, şi nici să-l ating cu mâinile mele.

Există, aşadar, în credinţa noastră lucruri, adevăruri şi o lume întreagă, care nu ne informează nici despre simţiri, nici despre minte, nici despre realităţi, căci le acceptăm, deoarece Dumnezeu ni le-a dat prin intermediul profeţilor, prin intermediul Domnului nostru Iisus Hristos şi prin Apostoli.

Mulţi oameni se scandalizează la auzirea cuvântului „credinţă” sau încep să-l ironizeze. Spun, precum Apostolul Toma: „Lucrurile pe care nu le-am văzut cu ochii mei şi nu le-am pipăit cu mâinile mele, nu le voi crede. Resping toate cele ce nu cad sub [incidenţa] simţurilor mele. Ca să cred, vreau probe palpabile”.

Toţi câţi au asemenea opinii rămân departe de credinţă. Poate oamenii aceştia uită că, pentru ca să dobândească certitudine despre existenţa vreunui lucru, a vreunui adevăr, există două drumuri, două moduri.

Un drum sau un mod este cel al experienţei care cade sub incidenţa simţurilor noastre. Pe acest drum se sprijină ştiinţele exacte, fizica, chimia, etc. Un alt drum este drumul credinţei. Acceptăm aşadar multe lucruri, pe care nu le vedem, fie pentru că ele aparţin viitorului, fie pentru că sunt foarte departe de noi. Credem, spre exemplu, evenimentele istorice, care s-au petrecut mii de ani înaintea noastră. Nu contestăm nici lupta de la Maraton, nici reuşitele istorice ale strămoşilor noştri la revoluţia din 1821, cum nici alte informaţii din istorie! Credem pe istoricii, care le-au scris.

Dar şi pentru cele mai multe fapte, pe care le cunoaştem sau le învăţăm, ne sprijinim pe mărturiile altora, pe care îi considerăm vrednici de cinste. Dacă scoatem credinţa din viaţa noastră, atunci vor fi puţine lucruri, pe care le vom accepta. Dacă însă pentru cele lumeşti, pentru cele zilnice, avem nevoie de credinţă şi de încredere faţă de alţi oameni (profesori, doctori, judecători, părinţi, etc.), de ce să nu avem aceeaşi încredere când vine vorba despre credinţă?

Credem în oameni şi în mărturia lor. De ce să nu credem în oamenii credinţei noastre, în Apostoli, în Profeţi şi în învăţători, care sunt mai înainte de toate demni şi ne expun adevărurile noastre de credinţă? Şi, mai înainte de toate, de ce să nu credem în cuvintele şi în descoperirile Iubitorului de oameni Hristos, Domnul nostru, Cel ce s-a făcut om, ca pe noi să ne conducă la adevăr, la adevărata cunoaştere, la mântuire?

Acceptaţi, iubiţi credincioşi, cuprinsul Simbolului nostru de credinţă, Tainele Bisericii noastre şi toate adevărurile dogmatice ale Ortodoxiei noastre, fiindcă ne sprijinim pe puterea lui Dumnezeu, pe puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi pe cea a Sf. Apostoli.

Giovanni Papini, important autor şi scriitor, era necredincios, ateu. Cândva s-a hotărât să scrie o carte împotriva Născătoarei Domnului nostru Iisus Hristos, cu argumente pe care le-a scos din Evanghelii. A început, deci, să citească. Dar ce s-a întâmplat? Tocmai ce a citit Sf. Scriptură, a şi spus: „Aici găsesc mari adevăruri şi eu până acum am fost orb şi nu le vedeam”. Astfel cartea, pe care a scris-o Papini despre Hristos nu a fost, precum a dorit iniţial, împotriva Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, ci a fost despre Hristos şi Maica Sa.

(traducere din neo-greacă de Drd. Alexandru Prelipcean, după originalul: Elisabeta Stathis, To pistevo tou Orthodoxou Xristianou, Hronikon, eisigiseis, porismata Sinedriou Presbuterou Ieras Mitropoleos Dramas, Drama, 2000, pp. 39-41)