Mircea Radu IACOBAN

Intelectualul profund, original şi echilibrat care a fost Mihail Sebastian îşi întregeşte imaginea în posteritate odată cu apariţia „Jurnalului II”,  subintitulat „jurnal indirect, 1926-1945”. Îngrijitorul ediţiei, Teşu Solomovici, a avut inspirata idee să flancheze însemnările zilnice ale dramaturgului (bine cunoscute acum datorită ediţiei Volovici-Omăt de la „Humanitas”) cu fragmente din articolele publicate de Sebastian la data respectivă în gazetele vremii. Cartea, a cărei apariţie a fost sponsorizată de... Gigi Becali (!) e-un act de remarcabilă restituire culturală; rămân greu de bănuit mobilurile ce l-au determinat pe năzurosul Gigi, aflat complet în afara unei chestiuni de rafinată intelectualitate, să sprijine material editarea „Jurnalului II”, dar, la urma urmei, nici nu contează. Cartea (640 de pagini, Editura „Teşu”) a apărut, să ne bucurăm de ea! Între altele, ne prilejuieşte revelarea atitudinii cu care bunicii noştri au întâmpinat minunăţia veacului, televiziunea.

Abia începuse să se vorbească, peste ocean, despre posibila magie a micului ecran, când Sebastian a înfăţişat public temerile şi rezervele sale. Din care, unele s-au adeverit, altele nu. E-un text tulburător, scriitura unui vizionar ce a intuit posibilul impact major al televiziunii şi-n viaţa cetăţii, şi-n universul fiecăruia, insistând cu precădere asupra consecinţelor previzibile în planul artei scenice.Merită citit cu luare aminte, mai ales că ne aflăm în preajma unor descoperiri tehnice la fel de revoluţionare azi precum se arăta, în 1935, televiziunea: „Aşadar, vom avea acasă o cutie mai mare decât aparatul de radio, vom vedea – cum te văd şi mă vezi – spectacolul pe care îl vom alege de oriunde pe harta pământului. Se duc, se pierd, mor, serile noastre de spectacol, sălile albe de teatru, luminile foaierelor, foşnetul rochiilor de mătase, strălucirea mată a braţelor goale de femei, rumoarea parterului, tăcerea solemnă a lojilor, bunavoie cordială a galeriilor, secunda înfiorată a ridicării de cortină... Nu, nu cred în televiziune. Un spectacol nu se poate transmite, după cum un tablou nu se poate fotografia. Un spectacol este un act de prezenţă. În definiţia însăşi a cuvântului intră această idee, fără de care spectacolul este orice, reproducere mecanică, simulacru, fonografie, copie fidelă, orice, numai spectacol nu.

Teatrul este înainte de orice un miragiu. O ficţiune în care crezi. Un joc la care participi. Este o delicată păcăleală, o subtilă păcăleală, care te subjugă, îţi modifică optica, te obligă să-ţi părăseşti criteriile de om singur. Un singur om nu poate fi un spectator. Nu cred că există operă care să reziste unei asemenea experienţe. Hamlet jucat pentru un singur om ar trebui să fie de neînţeles, fals, imposibil. Îi trebuie dramei – oricărei drame – o atmosferă specială, fizică aproape. Respiraţia mulţimii, ca fapt biologic, nu ca simbol, respiraţia atâtor vieţi prezente este indispensabilă. Râsul şi plânsul au altă rezonanţă, altă semnificaţie atunci când sunt ale unei adunări de oameni pe care îi străbate aceeaşi emoţie. Spectacolul s-a născut pe stadioane, în arene, în pieţe publice. Această origine îi fixează legile de viaţă. Nu le va putea rupe decât murind. N-aş vrea să le dau acestor observaţii un aer dezolat, de protest sau melancolie. V-am spus dar: nu cred în televiziune (...) Nu cred că vom închide vreodată această bucurie a mulţimii (spectacolul, n.n.) într-o cutie cu şuruburi.” (10 februarie 1935).

Ei bine, în mare măsură Sebastian s-a înşelat; televiziunea a rănit grav spectacolul după ce tot ea, o vreme, l-a slujit şi potenţat - dar nu prin eliminarea emoţiei participative directe, ci, mult mai simplu şi banal, datorită comodităţii fotoliului de acasă şi efectelor legii minimului efort. Impactul major al apariţiei micului ecran a fost cu totul altul, cu consecinţe decelabile în zone nebănuite atunci, la începuturi. Sebastian nu putea să-şi închipuie, de pildă, că televiziunea, flancată de internet, va semna (probabil) decesul cărţii, nici că zeul cinematograf se va muta cvasi-definitiv în „cutia cu şuruburi”. Atenţie, însă, la ce va să vină, că nu mai e mult până departe...