Iubirea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru aproapele

Invitaţia la iubire

Scopul creării lumii a fost invitaţia oferită acesteia de a se descoperi şi de a se împărtăşi de iubire, a se uni cu Cel ce este iubirea desăvârşită. De asemenea, la temelia întrupării Fiului lui Dumnezeu stă tot iubirea, căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său la trimis în lume. Fiul lui Dumnezeu ne arată iubirea prin iubirea Sa, ne cheamă la iubire prin modelul Său suprem de iubire, se pogoară la cele mai de jos ale pământului, din pricina iubirii Sale. Ocean de iubire fiind Dumnezeu, El ne aşteaptă să ne adăpăm din izvorul iubirii nesecate, să ne potolim setea sorbind din paharul iubirii lui Hristos.

Teama de iubire, nedumerirea şi ispitirea

Evident, iubirea este învăluită de teamă şi de nedumerire în clipa când ea nu este sinceră. Dar Evangheliile ne prezintă şi aspecte când iubirea este legată de ispitire, precum momentul învăţătorului de lege (a se înţelege aici legea vetero-testamentară), care s-a apropiat de Iisus ispitindu-L şi întrebându-L care poruncă este mai mare în lege? Răspunsul Mântuitorului este bicefal: iubirea cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul tău pentru Dumnezeu, iar pe aproapele nostru să-l iubim ca pe noi înşine (Mt 22:35-46). Cel mai probabil, învăţătorul de lege s-ar fi aşteptat ca răspunsul să fie numai „iubirea pentru Dumnezeu”, excluzând aici şi extensia iubirii pentru Dumnezeu, care se concretizează în oameni. Ispitirea în interogaţie şi ispitirea în iubire sunt două aspecte ce ţin în primul rând de lipsa sincerităţii faţă de Dumnezeu şi de aproape. „Dacă a iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi pe aproapele…, iar dacă a iubi pe aproapele înseamnă a împlini poruncile, atunci pe bună dreptate a spus Hristos: În aceste două porunci se cuprins toată legea şi profeţii”(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. D. Fecioru, PSB, 22, 71:1, p. 812).

Iubirea de aproape

Atenţie aşadar la cuvintele Mântuitorului Hristos: nu a spus să iubim lumea, să iubim cele ale lumii de vreme ce locuim în această lume, ci ne-a invitat la iubire arătată pentru aproape. Cuvântul „aproape” are valenţa de cel ce este în apropierea noastră, dar şi de cel ce are aceeaşi structură ca şi noi. „Aproapele” în creştinism este omul în deplinătatea sa, şi cea mai mare minune a creştinismului, după Învierea lui Hristos, este putinţa iubirii celui de lângă noi. Iubirea de aproape ne arată că toţi suntem chemaţi de Creator la acelaşi ţel: desăvârşirea, având va model pe Dumnezeu Cel desăvârşit. Iubirea desăvârşită este mai importantă decât desăvârşirea materială sau decât cea intelectuală, căci la ea am fost chemaţi în mod liber, prin orice faptă a lui Hristos.

Iubirea este viaţă

Iubirea pentru oameni depăşeşte neputinţa, limita, invidia, răutatea. Depăşeşte de fapt neputinţa de a fi om şi de a interpreta rolul unui om. Mărimea seminţei de muştar din pildele neo-testamentare se poate aplica şi în privinţa iubirii. Dacă vom avea iubire cât un grăunte de muştar, faţa lumii va fi cu totul alta, ea ar sta pe o temelie fundamentală care nu ar putea fi clintită de nimic. Vorbim despre iubire, şi trăim fără iubire. Vrem să fim iubiţi, fără ca noi să iubim. Iubirea naşte viaţa şi viaţa apare din iubire, din dăruirea pentru alţii. „Iubirea este viaţă, iar dacă iubirea îţi lipseşte, îţi lipseşte viaţa”. Tot ce înţelegem este pentru că iubim. „Iubirea înseamnă a descoperi pe alţii, şi a fi încântaţi de această descoperire”.

Putinţa iubirii

În încheiere, transmitem ceea ce pr. Stăniloae ne spunea, prin intermediul Filocaliei,despre putinţa iubirii: „A iubi pe altul ca pe tine însuţi, înseamnă a te plasa într-o poziţie de deplină obiectivitate faţă de tine, socotindu-l pe celălalt egal cu tine. Numai Dumnezeu este în această poziţie de obiectivitate faţă de toţi şi numai înaintând spre această poziţie a Lui, înaintăm spre treapta supremă a aspiraţiei noastre spre obiectivitate. Dar această obiectivitate a lui Dumnezeu nu e una de indiferenţă şi nici a noastră nu trebuie să fie aşa. Poziţia lui Dumnezeu e una de profundă iubire egală faţă de toţi. Deci şi a noastră să ajungă la fel: una de deplină iubire faţă de toţi, dar şi faţă de propria persoană. Să ne iubim unii pe alţii şi pe noi înşine aşa cum ne iubeşte Dumnezeu, vrând să ajungem aşa cum ne vrea El. În iubirea aceasta a tuturor faţă de toţi, în această universală obiectivitate iubitoare, ne unim cu Dumnezeu. Se cade să mă iubesc pe mine cum iubesc pe alţii şi cum ne iubeşte pe toţi Dumnezeu ca taine minunate. Pentru precizare se cuvine să răspundem şi la întrebarea următoare: Iubirea deplină nu-l face pe cineva să se uite pe sine şi să-şi dea viaţa pentru cel iubit? Mama, a cărei iubire este de model, nu-şi dă viaţa pentru copil? Cum se împacă aceasta cu porunca: să iubeşti pe celălalt ca pe tine însuţi (deci numai ca pe tine)? Răspunsul care împacă aceste două cerinţe pare a fi acesta: Cine e în stare să-şi dea viaţa pentru altul, a ajuns la treapta realizării sale depline, la treapta care-i asigură cetăţenia în veşnica împărăţie a iubirii desăvârşite. El trebuie să aibă acum grijă de altul, ca să ajungă şi acela la această treaptă. Deci îşi poate da viaţa sa pentru acela, pentru că de fapt nu o pierde prin aceasta, ci o va avea la un plan superior şi-l ajută şi pe celălalt să o aibă. Sau chiar trebuie să o dea, ca să arate că a ajuns la deplina realizare a sa şi ca să-l facă şi pe celălalt să se ridice la această treaptă prin pilda pe dragoste supremă care i-o arată. Capacitatea cuiva de a se dărui pentru altul arată că există undeva acest plan de existenţă în care pot fi realizaţi oamenii în acest grad suprem, un plan de existenţă spre care aspiră cea mai autentică esenţă a noastră” (Filocalia,vol. 11, nota 492). (Drd. Alexandru PRELIPCEAN)